Am citit destul de mult și anul ăsta, nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, însă suficient ca să-mi fac o idee despre ce s-a publicat pe la noi și să mai sar pârleazul, din când în când, și spre literatura de afară, bașca revizitări ale clasicilor și lecturi nesfârșite de poezie. Un an intens și din punctul ăsta de vedere.
Așa cum am mai spus și în trecut, „Cartea de proză a anului” pe O Mie de Semne nu e un premiu sau, dacă vreți, este un premiu cu valoare de simbol. Nu există un juriu, alegerea e pur subiectivă, așa că nu trebuie să vă faceți griji: în principiu nu înseamnă mare lucru, ci e doar o preferință personală. Voi privi eventualele contestări cu înțelegere și deferență defensivă, fiindcă nu am chef de polemici sterile când copiii îmi colindă pe la ușă cu Viflaimul…
De ce am ales „Abraxas” (Editura Polirom, 2022)? M-a atras dintotdeauna sintagma „roman total”, deși încă nu am înțeles ce înseamnă cu adevărat. Lupta scriitorului cu hârtia? Convulsiunile memoriei? Paseism livresc?
O să râdeți, însă a contat un pic și grosimea romanului. Întotdeauna mi-am închipuit că un „roman total” nu poate avea mai puțin de 600 de pagini. Sigur, e fantezia unui copil „corupt” de „David Copperfield” sau de „Marile speranțe”, nu și de Balzac, pe care l-am prizat, în doze mici, mult mai târziu. Totuși, măcar dacă e să mă refer la clasicii ruși, spre exemplu, romanul tot „gros” trebuie să fie, deși Salinger sau, să zicem, Capote & Max Frisch, ar râde cu gura până la urechi de o asemenea trăsnaie.
Bogdan-Alexandru Stănescu a scris un roman care va rămâne în literatura română. E un roman nu doar „gros”, ci cu greutate. E ofertant pe mai multe paliere narative, e suculent stilistic, are dulceață epică, dar și „sare cu piper” atunci când vine cazul. E romanul pe care mi-aș fi dorit, în altă dimensiune, să-l scriu chiar eu. Lectura unei astfel de cărți te împlinește, îți redeschide apetența pentru literatură chiar și într-o zi proastă. Te remontează, îți revigorează energiile, te ambiționează să răspunzi unor întrebări de felul „cum e posibil să scrie așa bine?” sau „eu de ce nu pot să fac asta?”.
Dincolo de invidia amicală pe care i-o port, Bogdan este un prozator care își anunța reușita cu „Abraxas” prin cealaltă reușită, romanul „Copilăria lui Kaspar Hauser”. Așadar, ca și în cazul lui Cristian Fulaș, lucrurile nu au venit deloc întâmplător. „Abraxas” nu e un roman cu care a dat lovitura, ci o consecință firească, un rezultat al parcursului literar, despre care presupun că nu a fost prea ușor. Spun asta fiindcă „Abraxas” a necesitat un efort care l-a angajat pe autor de-a lungul mai multor ani, ceea ce nu e puțin lucru.
Sigur, sunt autori foarte buni ale căror cărți publicate anul acesta nu am apucat, din diverse motive, să le citesc. Totuși, am senzația că opțiunea mea nu s-ar fi schimbat. „Abraxas” are ceva special, un magnetism subtil, ca un parfum discret, care te amețește întâia oară. Și mai e ceva: te îndeamnă la recitire. Or, dacă un roman are puterea asta, înseamnă că e inconfundabil, de neînlocuit. Cartea unică, la care își dorești mereu să revii…
