Atunci când se părea că romanul românesc contemporan se îndreaptă cu mare viteză către stabilizarea unor formule narative agresiv schematizante, a venit romanul lui Cristian Fulaș, „Ioșca” (Editura Polirom, 2021), pentru a-i contrazice pe cei care susțin că modalitatea de expresie în cheie tradițională (sau să-i zicem mai degrabă modernistă?) și-a epuizat demult posibilitățile. De asemenea, Cristian Fulaș le-a dat peste nas și celor care au impresia că roman înseamnă doar volumașele heirupist comprimate – în cheie post-post-modernistă sau postumană, luați-o cum vreți – aruncând practic la tomberonul „plicticoșeniilor” volumele de 400+ pagini.

Nu în numărul de pagini stă esența unui roman. Nu în funcție de grosimea cărții trebuie judecată o operă literară. Altminteri, i-am rostogoli în neant pe Balzac, Joyce, Proust, Nabokov, Günter Grass, Gabriel García Márquez, Faulkner și mai numiți voi oricât de mulți mari scriitori doriți. Judecând lucrurile în modul ăsta reducționist, am putea spune că Salinger este un autor minor și că Tatiana Țîbuleac (ca să dau un exemplu autohton de dată recentă) a scris două cărticele fără substanță.

Dar nu pentru a stârni o polemică interminabilă scriu rândurile astea, ci pentru a aplauda încă o dată romanul lui Cristian Fulaș (care are 405 pagini), „Ioșca” fiind, în opinia mea umilă de „amator de critică”, o carte de referință nu doar pentru 2021, ci pentru întreaga producție romanescă de după 1989. Spuneam, în cronica pe care am scris-o acum câteva luni, că „Ioșca” este un roman mare. Îmi mențin neclintit afirmația și o întăresc spunând că sunt convins că la recitire nu-mi voi schimba deloc părerea.

„Ioșca” este, fără intenția de știrbi în vreun fel meritele autorilor care au publicat romane de-a lungul acestui greu ca un cheson de tun an 2021, cartea anului pe O Mie de Semne. Firește că părerea mea este absolut subiectivă (dar nu toate părerile sunt subiective?) și bineînțeles că respect alte opinii și preferințe. Dar asta este a mea, țin la ea și cred că nu a fost luată emoțional, pripit sau pentru a-mi demonstra (in)capacitatea de a evalua o carte. „Ioșca” este cartea-campion a anului. Nu știu dacă ar trebui să ajungă în manualele școlare, deși cred că Fulaș ar face față cu stoicism la înjurăturile elevilor nevoiți să explice modalitatea estetică a narațiunii la „Ioșca” în teze sau la bacalaureat. Cred că „Ioșca” ar trebui să fie un reper într-un manual mai mare, mult mai cuprinzător și obiectiv, anume cel al romanelor de referință din literatură română.

Acum, că am terminat cu laudele, voi relua câteva pasaje din cronica pe care am scris-o la romanul „Ioșca”, nu înainte însă de a-l felicita încă o dată pe Cristian Fulaș pentru performanța lui:

„ În „Ioșca”, Fulaș a mizat pe cartea (câștigătoare în opinia mea) unei exprimări clasicizante, care i-ar putea face să strâmbe din nas pe cei care preferă extensiilor textuale bogate în elemente descriptive, frazarea seacă, nervoasă, austeră. Înlănțuite aparent interminabil (și deloc obositor, tot în opinia mea) propozițiile din „Ioșca” alcătuiesc o rețea neuronală cu terminații nervoase care adoră să se cupleze între ele, cu o frenezie care ne arată cu asupra pe măsură cât de bine stăpânește Fulaș două elemente esențiale: exprimarea artistică și tehnica desăvârșită.

Frazele, elongate adesea până aproape de punctul de rupere, deși par marqueziano-proustiene, în adevăr sunt „fulașiene”. Spun asta fiindcă Fulaș folosește ca element lubifiant, pentru optima curgere a textului, un limbaj în ale cărui încrengături poate fi deja identificată amprenta fulașiană, pentru că „lipiturile” neuronale sunt îndrăznețe și originale. Fulaș a creat o lume și a ales să o facă cu mijloace proprii, distilate subtil din marile opere universale și reconvertite în monedă proprie. De aceea cred eu că „Ioșca” este un mare roman.”

Cristian Fulaș, născut la 3 iulie 1978, în Caracal, a absolvit Litere, apoi studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în 2015 cu „Fâșii de rușine” (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași). Fragmente din roman au fost traduse în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică „Jurnal de debutant” (Editura Tracus Arte), iar în 2016 „După plâns” (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași).

A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană și franceză, dintre care amintim: „Visul lui Machiavelli” (Christophe Bataille), „Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” (Mathias Énard), „Mituri clasice” (Jenny March), „Igitur  O aruncare de Zaruri” (Stéphane Mallarmé).

De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă „Cei frumoși și cei buni” (2017) și romanele „Fâșii de rușine” (2018) și „După plâns” (2019). În 2018 publică „Povestea lui Dosoftei” la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT. Din 2019 traduce Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”.

Credits foto Cristian Fulaș: Andrei Păcuraru, de aici: https://suplimentuldecultura.ro/26697/interviu-cu-scriitorul-cristian-fulas-orice-pasiune-te-face-mai-bun/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.