● Irene Solà, „Eu cânt și muntele dansează”, colecția Raftul Denisei, Editura Humanitas Fiction, 2024, traducere din catalană și note de Jana Balacciu Matei
Irene Solà, licențiată în Belle Arte la Universitatea din Barcelona, a debutat în 2021 cu volumul de versuri Bèstia (2012), urmat în 2018 de romanul Els dics (Digurile). A venit apoi, în 2019, Eu cânt și muntele dansează (Canto jo i la muntanya balla), roman recompensat cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene.
Recunoașterea internațională a venit rapid și binemeritat, cartea fiind tradusă în 24 de limbi. Sigur, s-a mai văzut așa ceva, de la depărtare poate fi spectaculos (în cazul acesta chiar e), iar întrebarea care se pune este: de ce?
E simplu de răspuns. Există cărți multipremiate pe care le „citești” din prima, însă există și cărți din aceeași categorie care te tulbură și despre care simți că ar trebui să taci. Este cazul romanului Eu cânt și muntele dansează. De ce? Fiindcă e un volum aspru, melancolic și foarte poetic. Este, de fapt, un poem în sine. De la un capăt la celălalt, asta dacă există cu adevărat vreun capăt, fiindcă aproape nu contează ordinea capitolelor, cartea poate fi citită din orice punct, de la oricare pagină, fără să se piardă vreun moment sensul.
E un fel de Șotron cortazarian. Capitolele nu sunt înșirate ca mărgelele pe ață ca în romanele „clasice”. Nu avem de-a face cu schema convențională început-cuprins-sfârșit. Este exact ca lumea de unde vine și care l-a inspirat, una a legendelor și a ființelor misterioase, a muntelui etern, a animalelor sălbatice sau domestice care pot căpăta conștiință de sine, devenind capabile să povestească ce li se întâmplă. Și mai e o lume a conflictelor, a războiului, a suferinței și a sărăciei purtate cu demnitate.
O lume fără început și fără sfârșit, marcată de drame, dar și o lume în care sunt posibile iubiri târzii, inflamabile amoruri adolescentine, prietenii care continuă și după moarte. O lume în care seniorii se sting ca o lumânare (bătrânul Ton), unde bărbați experimentați, crescuți pe munte, sunt loviți de fulger în timp ce-și salvează animalele (Domenec), o lume în care doi prieteni pleacă împreună la vânătoare și se întorc tot împreună, doar că unul (Hilari) e mort și e purtat pe brațe de tovarășul său (Jaume, „fiul giganților”, cel „făcut din zăpadă”) care și-a descărcat pușca în direcția greșită.
Eu cânt și muntele dansează este o carte care nu trebuie citită, ci trăită. Iar apoi ar trebui citită și recitită de mulți scriitori care încă mizează pe o paradigmă învechită, pentru a vedea cum arată și ce înseamnă literatura care contează, care rămâne, pe care nu o poți uita și la care te vei întoarce, negreșit, la un moment dat.
Rețineți, așadar, acest nume: Irene Solà. Iată de ce: „Acest din urmă poem este unul dintre cele de care sunt cel mai mândru. Nu este un poem trist. Nimeni să nu se înșele. Este un poem melancolic. Fiindcă uneori frumusețea îți taie respirația. Eu nu simt tristeți și melancolii, dar tristețea, melancolia, ca frumusețea, sunt importante pentru poezie.”
Și mai sunt nenumărate pasaje care ar putea fi citate aici. Vă las să le descoperiți singuri.
