● Cristian Fulaș, „forma tăcerii”, colecția Folio, Editura Litera, 2025
Noul roman al lui Cristian Fulaș cântărește 198 de grame. Greutatea cuvintelor din „forma tăcerii” este însă mult mai mare. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că există o unitate de măsură pentru ceva numit „greutatea cuvintelor”. E indefinită și nu poate cuprinde tot ce ar putea încăpea în ea.
Se spune că e imposibil să oprim fluxul gândurilor. Aș adăuga că celălalt flux, al conștiinței, merge până într-acolo încât ne controlează mintea nu doar când dormim, ci și după ce dispărem. Prima și ultima voce din această carte tulburătoare și adictivă ne demonstrează asta. Încă nu știu ce înseamnă „cealaltă liniște”, ce o definește și cum poate fi controlată, ceea ce știu este că greutatea cuvintelor e dată de timbrul apăsat, care frizează pe alocuri sumbrul, al vocilor care se înlănțuie în această narațiune care seamănă cu un film one continuous shot sau, dacă vreți, one take episodes ca în mult discutatul Adolescence. Doar că aici moartea e privită din cu totul alt unghi, poate chiar din spatele ochilor pe cale să se închidă.
Am văzut de curând un serial (tot mini series) regizat de Peter Berg, American primeval (vi-l recomand) în care la un moment dat un puști cade de pe cal, se alege cu o fractură deschisă la picior și singura șansă de a scăpa de o infecție care l-ar putea ucide este să i se cauterizeze rana pe viu cu un cuțit înroșit în foc. Cel care îl îngrijește îi spune că it`s just pain. În cartea lui Cristi Fulaș it`s not just about pain. E ceva mai mult și la fel de indefinit ca greutatea cuvintelor. E o formă tăcută de durere, pe care unul dintre personajele din planul secund o îndură cu un fel de stoicism revoltat. Este ceea ce poate să-i afecteze emoțional într-o măsură considerabilă pe cei care au trecut printr-o experiență similară.
„forma tăcerii” e o carte care mi-a arătat că suferința nu se risipește ca un fum de țigară. Nu, rămâne acolo, în fluxul conștiinței, unde stă cuibărită ca un parazit care nici nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești. Dacă ești slab de înger, clachezi. Dacă vrei să pari un fel de badass ești judecat necruțător. Dacă vrei să stabilești cu suferința o relație simbiotică va trebui să înveți să experimentezi tăcerea pură. Dar nu oricine e în stare să facă asta. De aceea romanul de față ar trebui să aibă la început un avertisment: nerecomandat persoanelor care vorbesc prea mult despre ceea ce ar trebui să se tacă. O să tac și eu, nu înainte de a spune că am citit un roman remarcabil.
