● Jon Fosse, „Numele celălalt. Septologie I-II”, colecția Anansi. World Fiction, Editura Pandora M, 2022, traducere de Ovio Olaru
● Jon Fosse, „Eu este un altul. Septologie III-V”, colecția Anansi. World Fiction, Editura Trei, 2024, traducere de Ovio Olaru
Până la apariția volumului Numele celălalt, primul din ciclul Septologie, Jon Fosse a fost pentru mine un autor ca și necunoscut. Odată cu Premiul Nobel pentru Literatură, pe care norvegianul l-a primit anul trecut, lucrurile s-au mai schimbat cât de cât. A trebuit să mai aștept însă ceva vreme până la apariția celui de-al doilea volum din același ciclu Septologie ca să înțeleg un pic mai bine cu ce fel de autor am de-a face.
Mi-ar trebui, desigur, un excurs prin opera sa dramatică (văd că există un volum, Umbre, apărut anul acesta la Editura Casa Cărții de Știință, traducere de Anamaria Babias-Ciobanu) ca să îmi fac o idee mai cuprinzătoare despre opera prolifică, nota bene, a acestui scriitor. Aștept să se destrame discreția traducerilor din dramaturgia contemporană universală ca să-mi lărgesc, cum s-ar zice, orizontul de cunoaștere.
Până atunci mă mulțumesc cu aceste două volume de proză apărute la Pandora M și Trei în aceeași foarte generoasă colecție Anansi. World Fiction, care este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Poate va deschide tot Bogdan o pârtie importantă & durabilă și pentru piesele lui Fosse, chiar dacă interesul pentru acest segment literar (lumea preferă să meargă la teatru decât să citească dramaturgie) e la fel de discret ca traducerile.
Am vrut să scriu acum ceva timp despre Numele celălalt, dar nu am făcut-o deoarece mi s-a părut că romanul se încheie abrupt și nu rezolvă problemele pe care autorul le-a ridicat la fileu. Mai este însă și un alt motiv pentru care nu am făcut-o: am fost atât de uimit de stilul lui Fosse încât mi-a fost teamă să nu pic în capcana unei interpretări superficiale și bombastice a cărții.
Acum, după ce am citit și Eu este un altul, mă aflu oarecum în același punct. Sunt sigur de-acum că există o continuare (A new name. Septology VI-VII), însă nu mai am răbdare și nu mai pot să amân ce am de zis. Și al doilea volum se termină la fel de abrupt și nu rezolvă în totalitate problemele din primul volum. Sigur că, după caz, acest tip de abordare poate să enerveze sau să încânte, depinde în mare măsură de cititor. Dacă mă întrebați pe mine, uimirea, precum și încântarea, au crescut în progresie geometrică de la un volum la celălalt.
Jon Fosse e supranumit de Le Monde „un Beckett al secolului XXI”. Sunt sigur că recenzenții francezi i-au citit și piesele de teatru, altminteri nu văd de ce ar face o astfel de afirmație. Așeptându-l pe Godot sau Eleutheria sunt dovezi clare cu privire la atingerea unui grad de complexitate foarte ridicat cu mijloace de expresie dintre cele mai simple. Beckett reușește asta în piesele lui, nu și în romane. Romanele lui Beckett sunt complicate, dificile la lectură, chiar dacă în aparență păstrează ca mijloc de expresie principal simplitatea.
La Jon Fosse lucrurile stau diferit, și mă refer aici exclusiv la proză. Dialogurile sunt de o dezarmantă simplitate, descrierile așijderea, singurele ipostaze în care scriitorul norvegian face abstracție de rețeta propusă – pe care o respectă, ca să zic așa, cu religiozitate – fiind cele în care se erijează într-un filozof cu blazon ecleziastic. Dar acestea vin destul de rare și sunt abordate dintr-un unghi întru câtva critic (tânărul Asle refuză confirmarea și, mai mult decât atât, intenționează să-i scrie Pastorului ca să-l înștiințeze că vrea să iasă din Biserica de Stat deoarece „creștinismul cum e propovăduit acum e doar ca să facă oamenii să sufere, nu face decât să înrăutățească lucrurile”), deși înspre maturitate, odată cu influența pe care soția lui, Ales, o va avea asupra lui, va redescoperi credința.
De altfel, unul dintre laitmotivele celor două volume este tabloul Crucea Sfântului Andrei, adică „două linii, una violet și una maro, încrucișându-se la mijloc” pictate „în culori groase pe bază de ulei, care au curs”. Dincolo de aspectele legate de credință și de felul în care autorul îi transferă personajului Asle (cu acele deraieri de la calea cea dreaptă necesare în procesul de maturizare) atribute proprii (aici e de discutat, eu sunt tentat să cred că în multe puncte Jon Fosse – Asle sunt de fapt același personaj) – trebuie spus că e remarcabil modul în care scriitorul norvegian întrebuințează tehnica glisării din prezent în trecutul apropiat sau mai îndepărtat. Aproape că nu simți cum gândurile lui Asle zboară unde nu te aștepți, Fosse folosindu-se de fapt de ceea ce ni se întâmplă în realitate, fiindcă gândurile chiar zboară, trecem rapid de la un lucru la altul, de la o amintire la alta, uneori fără logică, la întâmplare, alteori chemați în trecut de un episod dureros, care nu ne dă pace, sau dimpotrivă, de o întâmplare fericită, indelebilă.
Sigur că tema dublului e borgesiană (explorarea sinelui sau întâlnirea cu necunoscutul din noi, ca să folosesc o expresie gabrielliiceană), iar în ciclul Septologie avem de-a face cu acest procedeu de mai multe ori (Ales îl întâlnește pe Ales în ipostaze care frizează suprarealismul) – totuși, felul în care Fosse denunță convenționalismul anumitor tehnici literare și se folosește de mijloace absolut ingenioase (ca să nu zic geniale) este unul de-a dreptul seducător. Citești, mintea nu obosește deloc, lucrurile se întâmplă aparent cu o lentoare dezarmantă, însă nu te saturi niciodată. E ca atunci când Asle îi pune cățelului Brage apă în bol și Brage lipăie și bea toată apa și Asle îi umple din nou bolul și așa mai departe. La fel de întâmplă și în literatura asta cremoasă, fluidă, seducătoare, pe care Fosse o practică. Ni se umple, nouă, cititorilor, bolul cu apă, bem însetați, apoi ni se pune din nou apă și așa mai departe. E un procedeu adictiv și, o spun pentru a treia oară, seducător. Fosse știe foarte bine cum se ajunge la complexitate cu mijloace dintre cele mai simple.
Pictorul Asle, trecut prin două drame, una în copilărie, când îi moare Sora (Alida), cealaltă spre bătrânețe, când îi moare soția (Ales), fost alcoolic, fost fumător înrăit, are de-acum o viață liniștită, fără excese, marginală, lipsită cu totul de spectaculozitate (ar putea fi și chiar este o vedetă a artelor, dar refuză notorietatea și nu participă nici măcar la propriile vernisaje din Galeria Beyer). E un om cu preocupări minore (face cumpărături, e vizitat sau își vizitează unicul așa-zis prieten, Asleik) și pare mai degrabă un caracter abulic. Ca și problematica teologică, aspectele importante ale propriei vieți se petrec în interior. Acolo își aruncă de fapt Fosse ancorele, în adâncurile conștiinței lui Asle, în marea transcendentală din care sunt scoase la suprafață adevărate perle stilistice.
Am să mă feresc la final de cuvinte mari, deși cred în sinea mea că Septologie este o carte genială, așa cum nu am mai citit până acum. Dacă la Beckett m-am poticnit de multe ori (am abandonat lectura, am revenit, iar am abandonat-o etc.), ei bine, la Fosse nu mi s-a întâmplat asta nici măcar o dată. Aștept cu nerăbdare continuarea și nu vreau să vă las cu impresia că Septologie este acel tip de roman care te ține cu sufletul la gură și pe care nu-l poți lăsa din mână. Dimpotrivă, ar putea părea chiar plictisitor. Dacă descompui în episoade toată povestea ai putea constata că, separat, nu înseamnă mare lucru. Întâmplări banale, viață obișnuită, lipsită, cum spuneam, de spectaculozitate. Fosse nu ne dă răspunsuri la întrebările fundamentale, însă nu se sfiește să pună aceste întrebări și să caute răspunsuri. Este, de fapt, ceea ce facem cu toții de-a lungul vieții. Ce reușește Fosse cu geniul lui este să pună toate aceste întâmplări laolaltă, iar felul cum o face este de-a dreptul spectaculos.
