Rupturi (Editura Polirom, 2023) e o carte de la care pot izvorî multe discuţii, sunt destule teme, toate foarte actuale şi toate fără vreo rezolvare adevărată, deşi uneori rezolvarea e doar trecerea timpului sau uitarea sau nerezolvarea.

Bărbat la 40 de ani, cu un fiu adolescent – pe care-l vede doar în weekenduri şi poate nici atât, în funcţie de cheful copilului şi deciziile mamei, îmbrăcate în nevoia mai multor ore de meditaţii -, pe numele de Daniel (detaliu care apare prima dată la pagina 141, dar nici n-am avut nevoie mai înainte), încearcă să aibă o viaţă după divorţ, la marginea Bucureştiului, cam ăsta e punctul de pornire, ăsta şi căderea unui puşti dintr-un balcon. Băiatul supravieţuieşte, dar Daniel începe să-şi pună întrebări în legătură cu propriul fiu, despre care descoperă că nu ştie cu adevărat cine e, dacă e bun sau nu, dacă ar putea face rău sau nu.

Ce atrage e neliniştea sau mai bine zis sunt lucrurile la care se gândeşte de zor Daniel, mi-a adus aminte de analiza de sine practicată genial de Clarice Lispector: şi ea alege să nu lase să se întâmple ceva fără să ajungă la un sens mai profund. Daniel nu se limitează să fie spectator sau să înregistreze ce se petrece, el vrea să-şi facă o idee despre tot: despre educaţie, despre morală, despre iubire, despre Bucureşti, despre job, despre lume, despre IA, şi cel mai bine se vede înclinaţia asta a lui în momentul în care toţi clasifică deja cazul băiatului căzut de la balcon. Pentru personajul principal nu e de ajuns, el vrea nişte concluzii pe care să le poată crede, tot dă din coate să ajungă la ele, chiar dacă nu va afla mai mult.

Relaţia cu fiul Alex este greoaie, el încearcă să fie un tată modern, să nu intre cu forţa în lumea adolescentului, să-l lase să-şi vadă de jocurile lui, dar nu e indiferent, vrea cumva să se asigure că propriul copil nu a luat-o pe căi greşite, că nu devine unul dintre cei răi, că s-a transmis ce era mai bun în el. Oricât de modern e totuşi, nu e chiar genul de părinte care acceptă orice comportament al copilului şi chiar critică destul de mult atitudinile altora, care ajung să fie doar bancomate pentru copii. El vede obiectiv cam la ce nivel e al lui: Nu se îmbăta cu apă rece, fi-su nu era vreun geniu. Era un copil mediocru, fără ambiţii, în ton cu vârsta lui fragilă.

Ce fel de om e Daniel? El vorbeşte cu multă lume, sau de fapt tace şi ascultă multă lume, de cele mai multe ori fără să vrea, el se întâlneşte cu oameni şi ei încep să-şi verse problemele, ştim că există persoane aşa, care vor să-şi spună toate ofurile şi există persoane care ascultă, chiar dacă o fac aproape forţaţi. Dar prin întâlnirile astea aflăm noi poveştile multor personaje, fiecare cu cariera lui, cu destinul lui, cu relaţiile lui: este în primul rând vecinul filozof, care are un podcast şi o iubită mult mai tânără, este fosta soţie, Alina, care şi-a văzut de viaţa ei, are un nou bărbat şi urmează să aibă un nou copil, sunt prieteni care au părăsit ţara, pare că au reuşit să fie fericiţi, trăiesc visul românesc, dar totul se poate destrăma în doi timpi şi trei mişcări, este vecina care aleargă după el peste tot să-şi spună părerile despre orice, şi este noua lui parteneră, despre care iniţial spune: nu era o femeie urâtă, dar nici nu dădea pe-afară de frumuseţe. Toată puzderia asta de personaje conturează destul de clar o parte din societatea actuală, cu caracteristicile ei foarte detaliat surprinse.

Temele cărţii sunt bune invitaţii să reflectăm, pentru că sunt azi părinţi care permit excesiv de multe copiilor, tocmai pentru că ei au trăit cu privaţiuni la vremea lor şi logica este: dacă eu n-am avut, să aibă copilul, dacă eu n-am făcut tot ce-am vrut, copilul să facă şi tot aşa.

Şi atunci stăm noi comod în fotoliu sau pe-o bancă sau într-un hamac, mai bine, şi ne întrebăm: până unde e bine să meargă libertatea oferită copiilor? Nu e prima dată când ne punem probleme de felul ăsta, toţi avem o idee despre cum ar trebui să ne purtăm cu copiii, fie că avem sau nu studii în domeniu, fie că avem sau nu experienţă. Doar că lucrurile evoluează permanent şi ce era acum ceva timp bine acum e condamnabil, şi ce e acum văzut ca ideal va fi, poate, lăsat deoparte în viitor. Părinţii din volum încearcă să ia cea mai bună decizie pentru copiii lor, chiar dacă întotdeauna va exista cineva (uneori chiar Daniel) care să vadă lucrurile altfel.

Altă direcţie – lumea adolescenţilor: de ce e aşa inaccesibilă adulţilor, care au fost şi ei de aceeaşi vârstă chiar cu puţină vreme în urmă? De ce se închid uşile şi li se spune: voi sunteţi părinţi, n-aveţi ce căuta în universul nostru, pe care nu-l mai înţelegeţi? E pur şi simplu natural şi inevitabil sau cu nişte abilităţi speciale se poate sări peste barierele ridicate? Una e teoria şi altceva întâlnim în realitate, pentru că nimeni nu acţionează totuşi conform manualelor.

La fel: oraşul mai poate avea o altfel de evoluţie sau drumul pe care a pornit e fără întoarcere? Încă o întrebare sau chiar două: suntem obligaţi să fim: un container infinit al emoţiilor umane? De ce nu putem spune nu mă interesează sau de ce există totuşi fascinaţia pentru poveştile celorlalţi, chiar dacă ne plictisesc sau deranjează din treaba noastră?

La fel, şi poate cea mai profundă temă a cărţii: Marea Căutare – sunt destule personaje aici care îşi trăiesc căutarea, unii fug în India, unde cred că se întâmplă lucrurile instantaneu, alţii iau Europa la picior  (şi tot o dau în bară), alţii încearcă să se descopere prin noi activităţi sau rupturi de ceilalţi, de cei vechi, dar important e că începe, există. Personajele astea, chiar secundare, chiar ridicole, chiar ratate sau învinse, încearcă.

La fel, iubirea pentru copil: e condiţionată sau nu? E infinită sau nu? Cum spune Daniel: Mai eşti în stare să-ţi iubeşti copilul, dacă afli că a făcut ceva inacceptabil?

Daniel e un personaj care trăieşte, deşi e destul de pasiv, dar îşi problematizează existenţa, cred că de asta e aşa reuşit personajul. Nu e vreun erou, nu rezolvă vreun mister, nu face nimic ieşit din comun, nu străluceşte, nu are nicio idee genială, nu excelează prin ceva, dar nu vrea să lase lucrurile doar să se întâmple.

Un proiect ratat dă nervi şi nervii scot omul din matcă şi îl animă spre altceva şi asta, dacă acţiune nu e, atunci ce e? Asta, dacă nu căutare înseamnă, atunci ce înseamnă? Viaţă înseamnă. A trăi egal a face. A face egal a-ţi folosi voinţa. Egal a-ţi împlini fiinţa. În consumarea rapidă a timpului, în mersul grabnic înainte, spre întuneric.

E o expresie: critică socială, mie nu-mi place, pentru că s-a folosit prea mult şi atunci mă plictiseşte, dar sensul ei e real şi s-ar aplica şi în cartea de faţă: asta face Daniel, deşi el pare că nu critică, ci observă, dar ce observă nu e tocmai minunat, şi atunci iar ne gândim dacă există şi soluţii sau putem doar să înregistrăm realitatea şi atât:

Ai de toate aici: neîmpliniţi, prea împliniţi, prea săraci, prea bogaţi şi angoasaţi, foşti bogaţi sărăciţi, suferinzi din dragoste, suferinzi din lipsa ei, proşti complexaţi, deştepţi complexaţi, imaturi, maturi înainte de vreme, izolaţi, însinguraţi, schizoizi, bolnavi, antisociali, sociopaţi, psihopaţi, beţivi, drogaţi, blazaţi, urâţi, graşi, cu probleme de identitate de gen, violenţi, blegi, muncind fără plăcere, tot tacâmul.

Ajunge cartea şi la problema amoroasă şi e prezentată realist, fără dichisuri, fără idealisme, fără iluzii: relaţiile încep şi se pot termina, există stângăcii, există nesiguranţă, există rutină, există mult vin prost uneori, există totuşi dorinţa să meargă, să fie ceva, un partener pe care să-l poţi prezenta părinţilor la o adică:

Nu asta-i viaţa, o suită de papuci de pluş, bluze largi şi chiloţi comozi, nu ăştia suntem noi cu adevărat, dezbrăcaţi de măşti şi etichete în toată manifestarea noastră domestică?

Relaţia pe care o începe Daniel – la a doua tinereţe – nu e una pasională, nu e o dragoste care să rămână în istorie, nu e decupată din Casablanca, nu există vreo mare frenezie, vreo emoţie extatică, vreun mare entuziasm, vreo nebunie amoroasă, este exact o poză a multor relaţii de azi, care încep din singurătate sau plictiseală, din renunţare la vreo aşteptare exagerată, din comoditate, dar se transformă în ceva mai serios, care se poate confunda sau identifica (să sune mai frumos) cu iubirea.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.