Știu că acest articol ar fi trebuit să apară ieri, însă evenimente neprevăzute au făcut în așa fel încât să pot scrie despre ediția 214 a Institutului Blecher abia azi, pe o vreme mohorâtă, într-o zi de marți care precede începerea Târgului de carte Gaudeamus. Duminică seara au fost în Tramvaiul 26 o poetă foarte cunoscută și apreciată, Teodora Coman, care și-a prezentat cea mai recentă carte de poezie, „soft guerilla”, apărută de curând la Casa de Editură Max Blecher. Alături de ea au citit două foarte tinere poete, Ioana Tătărușanu și Denisa Arcip, ambele fiind publicate anterior la rubrica „Poșta redacției” pe www.omiedesemne.ro

Sigur că, pe lângă evenimentele centrale ale acestei penultime ediții de anul acesta a Institutului Blecher, au mai fost încă două, care nu au trecut tocmai neobservate. Ana Toma, cu incredibila și discreta ei hărnicie, a adus la Tramvai, pe lângă „Soft guerilla” a Teodorei Coman, încă două dintre aparițiile din această toamnă ale Casei de Editură Max Blecher: „Psalmi”, de Radu Vancu, și, cu voia voastră, „Ziua în care a murit John Lennon”, de Gelu Diaconu. Toate aceste cărți de poezie vor fi lansate (și) la Târgul de Carte Gaudeamus.

N-am vrut să treacă neconsemnată această ediție a Institutului Blecher atât din motivele amintite, cât și din acela că l-am revăzut pe Sergiu Casis după multă vreme, scos din bârlog și adus „cu forța” de Ionel Ciupureanu. Am încins împreună, în curtea de la Tramvai, o discuție amical-nostalgică despre fotbal & poezie, două zone ale artei care formează un aliaj tare și la propriu, și la figurat, motiv pentru care probabil ambele sunt atât de greu de definit, în ciuda unei aparente și nevinovate simplități.

În rest, seara a decurs potrivit programului stabilit. Claudiu Komartin, singurul moderator al serii (Sorin Despot a acuzat o stare de oboseală provocată de numărul insuficient de ore de somn), a dat startul „ostilităților”: „E o nouă seară la Tramvaiul 26, Institutul Blecher, ajuns la ediția 214, penultima din 2019. Ultima va fi săptămâna viitoare, când invitați vor fi Radu Vancu și Veronica Ștefăneț. Ambii vin cu cărți noi.

Al optulea volum de poezie al lui Radu Vancu, Psalmi, și cartea de debut a Veronicăi Ștefăneț, Scrum. Vom avea și Poesis Internațional. Va fi o seară, cred, angajantă, la finalul unui târg de carte nebun, cum sunt de obicei astea de toamnă. Să mai zic și că aici, la Tramvaiul 26, se vor întâmpla, în a doua parte a săptămânii care vine, tot felul de evenimente.

În seara asta va fi o ediție cu trei poete din două generații: Teodora Coman, care vine cu soft guerilla, este cea de-a treia carte de poezie pe care Teodora o publică, după cârtița de mansardă, debutul ei din 2012, și foloase necuvenite, din 2017, ambele apărute la Casa de Editură Max Blecher. Teodora vine de la Sibiu și tocmai și-a văzut pentru prima dată cartea. Este o carte puțin diferită față de foloase necuvenite sau cârtița de mansardă.

După soft guerilla vor fi două lecturi mai de atelier, lecturi pe marginea cărora vom și vorbi: Ioana Tătărușanu, venită de la Iași, și Denisa Arcip, de la Suceava. Ambele sunt în clasa a XII-a la Colegiul Național din Iași, respectiv „Petru Rareș” din Suceava.”

După lectura Teodorei Coman din soft guerilla a urmat, firește, un dialog care merită, zic eu, să fie consemnat aici:

Claudiu Komartin: După cum v-ați dat seama din lectura Teodorei, ea în momentul ăsta trăiește vârsta politică a scrisului ei, una destul de greu de anticipat sau puțin probabilă cu câțiva ani în urmă pentru aceia care o citeau pe poeta care debutase cu cârtița de mansardă, o carte foarte interiorizată, o carte în esență despre un tip de nevroză trăită așa, foarte molcuț, și despre închideri, despre o stare dintr-asta de așteptare, despre o formă de claustrare.

Din claustrarea asta, subiectul poetic al Teodorei Coman a ieșit brusc și vertiginos. A ieșit pe stradă, așa cum probabil v-ați dat seama, dacă nu știați deja, din poemul pe care l-a citit, ăsta cu Vă vedem, care și dă titlul cărții, soft guerilla. Teodora a făcut parte mai bine de un an din acea mișcare civică de la Sibiu. Câteva mii de oameni au trecut pe acolo, dar constant erau cîteva zeci care au stat zi după zi în fața sediului partidului aflat la putere.

Acum, sigur că toate lucrurile astea, tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani, cu protestele masive care au existat în țară, cu mișcarea Vă vedem, care oficial nu mai există din momentul în care guvernul PSD a căzut, toate astea e firesc că și-au lăsat o urmă în scrisul Teodorei, una apăsat politică, una partizană – trebuie să spunem și lucrul ăsta. Nu e nici impersonală, nici obiectivă vocea asta a Teodorei.

Întrebarea mea, care sunt sigur că ți se va mai pune în diferite feluri, este: care sunt limitele, cum ai perceput tu limitele unui asemenea discurs sau unei asemenea înșurubări în politic și în ideologic, din partea cuiva care, după cum ziceam, nu părea să aibă însușirile sau profilul unui astfel de luptător pentru o cauză generală, să spunem, pentru cineva mai degrabă adâncit în sine și singuratic în natura sa?

Aici e o întrebare: unde ai simțit tu că se oprește și cade în capcană genul ăsta de discurs? Până unde poți să mergi cu el?

Teodora Coman

Teodora Coman: Sincer, nu mi-am pus problema asta. Nu mi-am propus nici să scriu poezie politică. Situația m-a luat prin surprindere, nu mi-am propus să literaturizez protestul. Cred că a fost o provocare, de a merge contra unei situații, care chiar nu mă caracterizează. Deci este un paradox al scriiturii. E ceva care nu mă caracterizează sau nu-mi place, pentru că nu mi-a plăcut să ies atâtea zile în stradă, mai ales în frig.

Chiar nu știu… Cumva îmi depășește eul. Mie asta îmi place cumva, că toată situația nu a stat sub controlul eului meu, din contră, l-am forțat să iasă din sine. Cum spuneam, chiar nu mă caracterizează. Probabil că este o etapă și atât. Dar cumva am simțit că nu mai pot să scriu ca înainte, că nu mai pot să fiu cea care eram înainte de protest.

S-au adunat textele, nu mi-am propus să fac din ele un volum. Pur și simplu am văzut că s-a adunat și… Dar nu a fost nimic premeditat, nimic planificat. E cumva în contra mea. Nu știu, e foarte ciudat.

Claudiu Komartin: Cartea nu e doar despre asta. Probabil că un sfert sau o treime dintre poemele din carte au latura asta despre care vorbim și cred că ar fi nedrept față de ea și față de tine să cantonăm discuția în asta, poezie politică… Dar hai să trecem și pe aici, fiindcă nu e rău să ne gândim împreună, să explorăm.

Este vorba despre un protest împotriva unui partid la putere. O întrebare care poate fi pusă, cred: nu cumva toată povestea asta e volatilă și dacă peste cinci ani cineva care vede lucrurile astea sau care citește o carte care are în centru această experiență etică și politică n-o să aibă impresia că e, uite, că-mi aduc aminte acum, de menționarea în niște poeme de-ale lui Ianuș din ursul din containăr, a lui Agaton, care era ministrul turismului. Agaton, cu palmierii lui!

Cred că, fără note de subsol, referința asta nu mai are sens după aproape două decenii. Nu e ceva care e posibil să-și piardă concretețea și fierbințeala care o are acum textul, odată ce ne vom fi îndepărtat de evenimentele și de situațiile care le-au făcut posibil sau care au dat naștere textului?

Teodora Coman: Cu siguranță se va volatiliza, e foarte clar, dar eu nu am așteptări atât de mari, să mă gândesc că, nu știu, cartea asta va mai spune ceva peste zece ani. Sub nicio formă! Dacă vorbește acum, în prezent, pentru mine e suficient. Nu mă gândesc la posteritate, nu am anvergura să fac asta. Chiar nu, nu știu… Îmi cunosc limitele și cred că rămân la momentul ăsta.

Claudiu Komartin: Este în același timp o carte care pune probleme în legătură cu vocea, cu asumarea unei voci, în ambele sensuri pe care le-am putea intui. O dată, asumarea unei voci în spațiul public, ca cetățean și participant la democrație, până la urmă, dar și asumarea unei voci textuale. Știu că se vorbește acum mai puțin despre asta cu „vocea”, că lumea în general se ferește să mai folosească cuvântul ăsta, dar e până la urmă e vorba despre găsirea unei voci.

La un moment dat ți-ai găsit „vocea”. Știu că sună ca la „Românii au talent”, dar e o chestie, e o prezență, e un ceva doar al tău, la care ajungi în urma unor autonomizări în raport cu autorii pe care-i admiri și pe care-i asimilezi, mă rog, și experiențele care ți se întâmplă… Vocea asta, ce fel de schimbări suferă ea de la o etapă la alta?

Teodora Coman: Nu sunt sigură că mi-am găsit-o nici acum, sinceră să fiu. Nu m-a preocupat asta niciodată. Eu am simțit nevoia cumva… Singurul impuls pe care l-am conștientizat foarte tare este că trebuie să nu fac neapărat ceea ce-mi place, ci ceea ce cumva mă irită, vine în contra mea, în contra felului meu de a fi până acum. Ăsta e impulsul clar asumat în felul de a scrie. Că ar fi o voce autonomă, că n-ar fi, nu știu… Să judece oamenii. Eu cred că nu am nici obiectivitate, nici conștiința să fac asta. Sau nu acum. Poate să mai treacă un pic de timp.

Claudiu Komartin: Despre ce altceva în afară de lucrurile care te irită crezi că ai putea scrie?

Teodora Coman: Ceva care să nu mă definească, să mă de-finească, deci să mă scoată din zona asta de confort. Mi-am dat seama că trebuie să ies dintr-o zonă în care simt că m-aș pierde și ăsta de fapt este un câștig în a te cunoaște, chiar sentimentul ăsta că nu ești pe un teren stabil. De fapt, în identitatea de sine este cel mai bun pas, cu toate riscurile de a te rătăci. Acum, la concluzia asta am ajuns. Înainte credeam că trebuie să scriu despre sine, autoscopic, mă rog, a fost în cârtița de mansardă, dar am depășit asta. Nu trebuie să scriu doar ceea ce mă definește și zona care mă caracterizează, ci din contră, să încerc să fac niște pași, cu riscul de a…

În a doua parte a serii au fost celelate lecturi, ale tinerelor poete Ioana Tătărușanu și Denisa Arcip, venite pentru prima oară la Tramvaiul 26. Au fost, ca de obicei, și discuții, în urma cărora Claudiu s-a declarat mulțumit. După ce a bătut gongul închiderii acestei a 214-a ediții a Institutului Blecher, mi-am luat la revedere de la lume și, cu papornița plină cu „Ziua în care a murit John Lennon”, m-am dus, singur-singurel, spre troleibuzul 69. A venit repede, din fericire, și m-a dus acasă, nu cum o făceau pe vremuri vechile și dătătoarele de nostalgii tramvaie, însă tot în ritmul acela legănat, adormitor, adormitor…    

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.