„Pașii vremii de trei feluri sînt:
Șovăielnic vine viitorul,
Ca săgeata-și ia prezentul zborul,
Veșnic e trecutul pe pămînt.”
Spune Schiller în Două din maximele lui Confucius. La mine parcă și viitorul dă buzna uneori, prezentul nu mai zic. Vă scriu ultima scrisoare din acest an pe final de weekend, pe final de seară, după finala Cupei mondiale, la ora la care se sparge bășica de liniște a nopții.
Printre picături și meciuri, m-am apucat să citesc zilele trecute scrisori, multe scrisori frumoase, dar vi le trimit iar ca un poștaș codaș care sună o singură dată și târziu.
Înainte de scrisoare vă las niște rânduri din elucubrațiile mele, cum v-am obișnuit. Și câteva întrebări.
La voi e zgomotos prezentul?
Aici îmi vine în minte cea mai recentă scurtă istorie despre liniște. Sau, mai bine zis, despre lipsa ei. Într-o clinică, iese-n ușa cabinetului o asistentă overworked, echipată-n roz, scoate o listă din buzunar și o voce epuizată dintre buzele rujate peste linia lor naturală, cum e moda asta nouă, și răcnește numele pacienților: „Romanescu și apoi Fundoianu, ok?”
Romanescu scâncește, e prezent, Fundoianu nu. Doamna de la recepție preia strigarea, pereții și țestele tuturor vibrează apăsat pe ultima vocală: „Fundoianuuu! ”.
Fiică-mea tresare din somnul de-a-n picioarelea, restul mamelor, taților și copiilor la fel. Cum coada nu pare să se scurteze curînd, plec spre casă cu gândul că revin a doua zi dimineața devreme la ceea ce speram a fi o camera de gardă mai goală.
La Uber dau de un șofer care vorbește la fel de tare cum conduce. Vorbește mai mult singur, eu speram ca tăcerea mea să-l liniștească. Deloc. În ciuda orei mici, omul vorbește mult și tare. Povestește despre seara lui din trafic, ceva probleme de sănătate ale fratelui, cred, despre aglomerația și gălăgia sărbătorilor.
În capul meu încep să număr câți oameni știu care vorbesc tare, câți oameni au vorbit tare în ziua asta, dar totul culminează în jurul mitului contrafăcut al spitalului privat – loc lucios, luminat, colorat în care se strigă ca la stat. Nu se păstrează liniștea în niciun spital de fapt. Șoferul tot vorbește iar în mintea mea încă vibrează numele pacientului Fundoianuuuu și un vers care îmi place mult dintr-o romanță a lui Benjamin Fundoianu:
Vrei să vorbim cuminte și lin, ca doi bolnavi?
Ce v-a adus anul?
Nu știu cum e pentru voi prezentul, ce v-a adus anul, mie mi-a adus și așa și așa, și bune și nasoale, și câteva lecții peste ochi, altele peste inimă.
Am (re)învățat că prietenia, înțelegerea sau ajutorul vin de unde nu te aștepți uneori, cum e și cu bucuria, că nu există echitate știam, dar mi s-a reconfirmat, că oamenii sunt cum sunt și nu trebuie să se schimbe, trebuie doar să-i descopăr, să găsesc dacă sunt potriviți sau eu nepotrivită lor, să mă retrag la timp în colțul meu de normalitate.
Dar oare ce înseamnă și normalitatea… în care alerg cu copilul după mine, care umple o mască de muci în vreme ce eu îl neglijez cât umblu în rafturile ticsite ale lui decembrie după cadouri pentru clasa pregătitoare, cărticele și farfurii sclipicioase, ajung la casa să achit, dar doamna casieră nu face nimic câteva momente. Rămâne cu mâinile în șold și se uită când la mine, când la Clara, când la cizmele mele, când la geantă, când la fustă, iar mă măsoară, iar se uită la Clara, eu o rog să mă ajute cu o factură în vreme ce gesticulez cu un sul de hârtie igienică în fața ei. E normală imaginea asta? Doamna casieră pare tare intrigată și amuzată. Și are dreptate. Nu insist asupra imaginii, mi-am asumat-o din mers când am decis că un pachet de șervețele nu ajunge pentru fabrica de muci care a pus stăpânire pe fiică-mea.
Ce nu vă place la sărbători?
La primul impuls eu răspund cu – nu îmi plac sărbătorile – și în parte așa este. Dar nu sărbătorile în sine, ci constructul din jurul lor, obligațiile, vizitele rubedeniilor care nu mă plac de fapt, egoismul de a fi bun de Crăciun, zgomotul și furia creștină care paralizează magazinele, orașul, oamenii. Dar îmi place timpul cu copiii mei, să fac chestii pentru ei, dacă se poate în zăpadă cu atât mai fain, să le fac cadouri celor dragi și apoi să dispar din peisaj, să citesc și să dooooorm fără să mă simt vinovată că nu sunt prezentă, căci într-o casă plină pot să fac asta mai ușor. Și îmi plac globurile.
Iar aici, pe suprafața asta fragilă și strălucitoare a unui glob, vă las o scrisoare duminică noapte pentru luni dimineața, de citit înainte de Crăciun. Da, de data asta aduc o singură scrisoare scrisă de Zelda pentru Scott Fitzgerald. E drept, am apucat să citesc doar jumătate din carte și am ales o singură scrisoare care mi s-a părut reprezentativă și potrivită contextului, nu pentru că nu aș fi avut de unde alege mai multe din 212 pagini, ci pentru că pur și simplu așa am simțit. În plus, cine știe, poate ca asta vă va stârni cât să cumpărați și să citiți cartea, s-o terminăm împreună. Ba e foarte posibil să mă și întorc la povestea lor, să vă trimit și din scrisorile lui Scott către Zelda.
Nu are sens să mai lungesc vorba despre povestea lor, unii o știți, cât mai mulți sper s-o citiți, însă vă las o scrisoare care are și o notă biografică ca o buclă precum istoria lor.
În rest, sper să ne găsim și la anul pe aici, printre scrisori și vă mulțumesc pentru că citiți această rubrică modestă. Nu mă pricep la urări, vă trimit câteva gânduri bune, căci, vorba lui A. Dumitrașcu – câtă bunătate într-un anotimp ruinat de nevroze.
Sărbători pe placul vostru și an nou bun,
G.
Am cules scrisori din volumul Dragă Scott, Scumpă Zelda – Scrisorile de dragoste dintre F. Scott Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Editura Polirom, 2022, traducere Radu Pavel Gheo, pag. 213, 214, 215.
CĂTRE SCOTT
SAS, 2 PP., pe hîrtie cu antet în relief
ZELDA FITZGERALD în centrul paginii
[decembrie, 1931]
[Montgomery, Alabama]
Mama și-a petrecut toată după-amiaza povestindu-mi despre Războiul Civil şi tatăl ei și cum era cînd era ea mică și multe lucruri înmiresmate și păstrate cu grijă. E așa de plăcut să ai bărbați importanți şi mă bucur așa de tare că tu ești unul dintre ei. Vreau să vii acasă şi vreau să avem un fiu şi nenumărate lucruri esențiale pe care le deținem. Te iubesc aşa de mult, scumpul meu (Se pare că Zelda a adăugat acest pasaj în capul paginii după ce a scris scrisoarea.)

Iubitule, O altă zi de lopătat prin ploaie, cu cerurile de culoarea langustei, noroiul lunecînd peste tot din înalturi și vîntul învolburîndu-se afară ca un pîrîu de munte. Noi am ales o păpușă cu picioare foarte lungi și părul ca arcurile de ceas – o făptură delectabilă, cu o privire sălbatică și neîncrezătoare, care ni se va alătura la Crăciun. Singurul ei defect este că nu are deloc simțul umorului. Erau acolo nişte păpuși bebeluş dulci – Deo, zău că ne trebuie un bebeluş.
Ochiurile de geam picurau şi magazinul de jucării era slab luminat, ca în basmele lui Hoffman, iar jucăriile păreau imposibil de obținut, așa cum se și cuvine să fie. Era ceva foarte victorian. Se găseau multe lucruri frumoase, iar eu i-am ales-o lui Scottie, cu părul cîrlionțîndu-i-se pe obraji ca urmele unor degete mari în untul de la ora ceaiului şi cu ploaia oglindindu-i-se extatic în ochi. Pregătesc chimonourile rituale pentru Mamele noastre, căci în magazine nu se mai găsește nimic care să amintească de frivolitate.
Chestiile pentru brad şi-au pierdut sex-appealul după ce au stat depozitate atîta vreme și, cînd o să le folosim, o să fie ca și cum ne-am îmbrăca de Paşte în haine vechi, dar nu e nici unul spart și avem destule, așa că n-o să mai cumpăr altele – deși nu există nimic la fel de frumos ca globurile roşii și strălucitoare care îți atîrnă dinaintea ochilor ca o formă evoluată de bijuterie. Presupun că de-aia le plăceau sălbaticilor astfel de lucruri: ambele sînt la același nivel. Sînt mîndră și bucuroasă că filmul e reuşit şi că tu 1-ai făcut. Probabil că te umpli de satisfacție cînd manevrezi scenele și reușești în cele din urmă să ajungi la un ton susținut.
Nu văd cum ar putea altcineva în afară de un scriitor de mare virtuozitate tehnică să creeze vreodată un film, de vreme ce simțul vizual se reduce la jumătate şi nu se mai poate conta pe cadrele exclamatorii ca să mențină ritmul: introducerea scenelor cu „O, așa-i că-i minunat” pentru ca tensiunea din public să nu scadă între timp.
Iubirea mea, iubirea mea, iubirea mea – te iubesc așa de mult. Te vreau acasă, în brațele mele. Te iubesc.
Zelda
Deși cei de la MGM nu au folosit scenariul lui Scott pentru Roşcata, el s-a întors totuși cu mai mulți bani în bancă decît avusese în ultima vreme, precum și cu material pentru o povestire de care se simțea entuziasmat. La sfirșitul lunii decembrie i-a trimis lui Harold Ober o scrisoare în care spunea: „Nu-mi pare rău că am plecat, fiindcă am o povestire bună despre Hollywood, care urmează să fie gata în cîteva zile„ (AS Ever, Scott Fitz, P· 181 ). Povestirea —-„Duminica nebună ” — a fost cumpărată de revista American Mercury cu doar două sute de dolari, dar s-a dovedit a fi printre cele mai reușite texte ale lui. În 1932, la mijlocul lunii ianuarie, i-a scris și lui Maxwell Perkins: „În sfîrșit, pentru prima oară în ultimii doi ani + ½, o să mă ocup cinci luni la rînd de romanul meu. De fapt, am șase mii de dolari puși deoparte (Life in Letters, p. 208).
Scott și Zelda erau convinşi că Zelda dădea în continuare semne de însănătoșire în toate privințele. După Crăciun au mers în vacanță în Florida, la St. Petersburg, unde au înotat și au stat la soare. Însă în scurt timp Zelda a început să regreseze. A găsit sticla de whiskey a lui Scott și a băut-o. Astmul și eczema i-au recidivat, laolaltă cu crizele de isterie. Scott, care suferea văzînd că Zelda se prăbușește iarăși de lîngă el și știa că banii şi cele cinci luni pe care miza ca să-și termine romanul o să dispară în neant dacă ea ajungea încă o dată într-un spital, a dus-o la Baltimore și a lăsat-o sub îngrijirea dr.-lui Adolf Meyer şi a dr.-lui Mildred Squires, de la clinica de psihiatrie Henry Phipps de la Johns Hopkins University.
