Din motive obiective n-am putut rămâne și la partea a doua a ediției Institutului Blecher de aseară, în care a citit un grupaj de poeme noi Cătălina Matei. Înainte de a pleca însă am subtilizat textele și i-am promis lui Claudiu Komartin că voi scrie impresia mea aici, pe www.omiedesemne.ro. O fac, iată, după ce am vizionat înregistrarea performancelului Cătălinei, având în urechi cele două voci cu care a ales să-și reproducă textele, una live, cealaltă înregistrată. Diferențele de calibru vocal și de atitudine în reproducerea poemelor mi-au lăsat o impresie bună, acestea suspendând, cu tonalitățile unui refren, așa cum bine a spus Sorin Despot, monotonia unei recitări liniare, cu valențe soporifice.
Așadar, bănuiesc că cei care au rămas în cochetul local Tramvaiul 26 n-au tresărit din când în când din moțăială, dimpotrivă, sunt convins că și-au concentrat atenția pe aceste, să le spun așa, mici și luminoase exerciții stilistice ale Cătălinei Matei. Sigur că, la un moment dat, ele se vor topi în masa unui volum de sine stătător. Ce cred eu, încă de la început, este că aceste fragmente au potențialul de a fi linii directoare pentru viitoarea carte și nu se vor dilua în apa probabil mult mai cuprinzătoare ca volum a textului definitiv.
Remarc insertul inițial, menit să dea din start grupajului de poeme ambitusul unei voci ferme și impactante: „femeie, acesta este timpul tău/ simte-te vinovată că-l ai/ nu te-ntinde leneșă pe canapea”. Sigur, există acea „codiță” în cheie Ioana Bradea „domniță, dă-o-n pula mea” care ar putea foarte bine lipsi de acolo, fără ca insertul inițial să-ți piardă din forță. Mai sunt, pe parcurs, astfel de „codițe” care ar putea, în opinia mea, să lipsească, însă am să mă refer la ele pe măsură ce voi aborda textul, vorba lui Claudiu Komartin, ceva mai aplicat.
Deocamdată, ca un intro să zicem, aș vrea să spun că este lesne de observat, încă de la început, că autoarea atacă fără reținere tema dublului, însă nu așa cum o întâlnim la Borges, unde era mai degrabă o întâlnire de gradul III între ființa concretă și un alter ego fantast, ci așa cum o vede ea însăși, punând față în față ființa reală, actantul autentic, cel recognoscibil în mecanismul social, și ființa interioară, în care este foarte viu impulsul de exhibare a unor sentimente reprimate și proliferate pe tulpina activă a unui feminism moderat. „știați că și mamele/ tânjesc după haine/ de piele/ nouă fină/ de bărbat/ după ce au numărat/ locurile rămase/ neatinse” Urmează trei versuri care ar putea fi, în opinia mea, suprimate fără regret, aici fiind una dintre „codițele” despre care vorbeam mai sus: „făcut mustrări/ de conștiință/ noul nu se pupă cu vechiul” – în ciuda mesajului foarte actual și conform cu ultimele întâmplări cotidiene din ultimul vers.
Există, în același sens, o rupere în două a pasajului următor, cu primele patru versuri („știați că și mamele/ citesc pe ascuns/ după ce s-au asigurat/ că nu le vede nimeni”) foarte puternice, însă cu o cădere bruscă în celelalte patru („că doar nu o sta la bunici/ ca tu să freci menta/ că doar nu o sta cu tac-su/ ca tu să freci menta”) care conțin un biografism întru câtva facil. Versul-interludiu este însă spectaculos: „știați că și mamele înjură și regretă și urlă și se fut și se prefac”, iar existența lui vine în sprijinul celor afirmate de mine, anume că acele „codițe” diminuează forța mesajului și trag în jos calitatea textului.
Mai departe există o alăturare vers puternic – vers slab pe care vreau să o semnalez nu pentru a da impresia că „mă iau” de niște contrucții oarecum pasabile, care îmbogățesc mesajul doar prin participare la construct, ci pentru a arăta în ce fel aceste „scame” textuale pot infecta liniile de forță ale poemelor. Iată alăturarea: „azi când nu mai crezi în semne/ doar în semințele care nu dau rod”. E limpede că al doilea vers conține un pășunism păgubos, de care eu m-aș dispensa imediat, așa cum m-aș debarasa și de versurile imediat următoare, care conțin un paradox implauzibil, nici măcar metaforic: „azi când te-ai trezit pe furiș/ pentru liniștea din praf de pușcă”. Dublul sens din „liniștea din praf de pușcă” seamănă cu metaforele de genul „liniștea asurzitoare” care abundă în producțiile poetice îndoielnice. De neînțeles este plasarea celui de-al doilea vers în construcția foarte bine strunită, de altfel, din pasajul care urmează: „în somnul lor te auzi cel mai bine/ nefericirea nu ține doar de războaie/ nu-ți dai tristețea pe a altora/ a ta e comodă/ a luat forma capului tău”, în care versul incriminat „nefericirea nu ține doar de războaie” este, în opinia mea, un loc comun evident.
Există, de asemenea, mai încolo, câteva rime despre care îmi place să cred că sunt involuntare (deși intuiția îmi spune că nu) și despre care cred că ar trebui urgent eliminate, ca să nu se dea senzația alunecării în joculețe derizorii și fără sens (la Radu Nițescu, de exemplu, aceste „joculețe” au substanță fiindcă la el e specifică o anumită gravitate ludică). Iată exemple: „ea este atât de plecată/ încât își repetă numele străin mirată”; „economia mișcărilor/ lașitate languroasă/ cu craci de virtuoasă” sau „noi, cei cu tații cu fețe dure/ cu tații care ne-au făcut mamele să-ndure”.
În categoria locurilor comune aș mai include exprimări pseudo-aforistice precum „familia te obligă la iubire”, referirile la poezie, care au fost atât de tocate de predecesori încât nici nu mai trebuie să le mai amintim, precum „trăirile în gol/ nu mai sunt bune nici în poezie”, sau îndemnurile cu dublu sens, de o sexualitate brută, în genul „trageți-o-n cap”. Faptul că un astfel de vers este urmat, trei linii mai jos, de un altul foarte bun „abandonează-i pe ceilalți în cap” pune în evidență, dacă mai era nevoie, prin contrast, ineficiența celui incriminat.
Îmi imaginez că, dacă aș fi spus toate astea la Institut aș fi monopolizat discuția, astfel încât o să mă opresc, nu înainte însă de a reproduce câteva pasaje care mi-au plăcut foarte mult, unele pe linia Ruxandra Novac – Elena Vlădăreanu, altele în cheie subtil nouăzecistă cu model identitar Ioan Es. Pop.
„mai aprinde-ți o țigară
cine pe cine trage în piept
până se stinge”
„mi-am ținut corpul cald
contractând relaxând
o inimă în piept
o inimă în pântec
inventând iar codul morse”
„îmi dau seama că voi povesti cum bucureștiul
era plin de câini
iar acum nu e mai bine”
„zice că sărăcia și boala
sunt bune de trăit”
„între cuvinte viața se întâmplă
între inimi viața se întâmplă
între picioare viața se întâmplă”
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
