Category

Recenzii

Category
Radu Nițescu, alături de editorul său, Claudiu Komartin, citind din „Dialectica urșilor” la Institutul Blecher (poza de aici) Nici n-ai zice că au trecut mai bine de doi ani de la apariția volumului „Dialectica urșilor” (Casa de Editură „Max Blecher”, 2016), deoarece, la recitire, cartea are aceeași prospețime ca atunci când am parcurs-o pentru prima
Augustin Cupșa (poza de aici) Îmi amintesc că în etapa tranziției dinspre copilărie spre adolescență, pe care o trăiește și personajul Pisică în romanul lui Augustin Cupșa, „Așa să crească iarba pe noi” (Humanitas, 2017), cei din gașca mea îi disprețuiau pe păsărari. Motivul era unul foarte simplu: chinuiau păsările. Se întâmpla uneori să-i vedem
Veronica D. Niculescu (poza de aici) Când am găsit în bibliotecă volumul „Roșu, roșu, catifea” (publicat în 2012 de Un Cristian la Casa de Pariuri Literare), mi-am spus că trebuie neapărat să-l „recuperez” și să scriu ceva despre el. A fost un exercițiu bun din două motive: pe de o parte, nu citisem cartea și
(foto de aici) Dacă e să facem un calcul, luîndu-ne după știrea morții lui Nick Cave la vârsta de 87 de ani, ar trebui să ne aflăm într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin anul 2044 așadar. Hoodoo (Polirom, 2018) nu mustește însă de SF. Sunt doar câteva indicii, dintre care unele, cele de la final,
Virgil Botnaru (poza de aici) Nu am citit primul volum al lui Virgil, „Return to innocence”, apărut tot la CDPL, în 2014, și nu-mi pot face, așadar, o imagine de ansamblu. Merg însă pe mâna celui de-al doilea, „Schimbare de altitudine” (CDPL, 2018), și afirm la rândul meu, așa cum face și Ion Pop în
Andreea Lupu (foto de aici) Ca să parafrazez cumva numele unuia dintre personajele cărții, aș zice că debutul Andreei Lupu este unul spectaculos. Iată o nouă „ghinga”, mi-am spus grăbit, după ce am citit primele poeme! Curând m-am lămurit însă că trimiterea la volumul lui Dan Coman, deși are un sâmbure de adevăr în ea,
(Evgheni Vodolazkin, poza de aici)  „Aviatorul” (Humanitas, 2017) este un roman care, la o primă impresie, dă senzația de clișeu. Scenariul tipic, în care personajul principal se trezește, amnezic, pe un pat de spital. Urmează, firește, efortul re-amintirii, incertitudinile, încercarea de adaptare la noua realitate, furorul neuronal care se străduiește să restabilească legăturile cu propria
Tara Skurtu – „Jocul de-a amiba” (editura Nemira, 2018, în colecția Vorpal, traducere de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu)  Prima dată când am văzut-o citind poezie în public pe Tara Skurtu a fost la ediția nr. 171 a Institutului Blecher, clubul de lectură moderat de Claudiu Komartin. Textele au fost prezentate atunci în varianta lor
Andrei Pleșu afirmă, într-unul dintre eseurile din „Neliniști vechi și noi”, că „țara nașterii și a destinului tău, țara în care vorbești și scrii (...) ar trebui să fie și țara prezentului tău”. Prezentul din volumul Ancăi Mizumschi „Țara mea suspendată” (editura Herg Benet, 2018) este unul al înstrăinării. Autoarea chiar afirmă la un moment