Andreea Lupu (foto de aici) Ca să parafrazez cumva numele unuia dintre personajele cărții, aș zice că debutul Andreei Lupu este unul spectaculos. Iată o nouă „ghinga”, mi-am spus grăbit, după ce am citit primele poeme! Curând m-am lămurit însă că trimiterea la volumul lui Dan Coman, deși are un sâmbure de adevăr în ea,
(Evgheni Vodolazkin, poza de aici) „Aviatorul” (Humanitas, 2017) este un roman care, la o primă impresie, dă senzația de clișeu. Scenariul tipic, în care personajul principal se trezește, amnezic, pe un pat de spital. Urmează, firește, efortul re-amintirii, incertitudinile, încercarea de adaptare la noua realitate, furorul neuronal care se străduiește să restabilească legăturile cu propria
Tara Skurtu – „Jocul de-a amiba” (editura Nemira, 2018, în colecția Vorpal, traducere de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu) Prima dată când am văzut-o citind poezie în public pe Tara Skurtu a fost la ediția nr. 171 a Institutului Blecher, clubul de lectură moderat de Claudiu Komartin. Textele au fost prezentate atunci în varianta lor
Andrei Pleșu afirmă, într-unul dintre eseurile din „Neliniști vechi și noi”, că „țara nașterii și a destinului tău, țara în care vorbești și scrii (...) ar trebui să fie și țara prezentului tău”. Prezentul din volumul Ancăi Mizumschi „Țara mea suspendată” (editura Herg Benet, 2018) este unul al înstrăinării. Autoarea chiar afirmă la un moment
Multipremiatul scriitor Gabriel Chifu face în acest volum o adevărată demonstrație de forță antilirică. Mi se întâmplă destul de rar să citesc o carte de poezie proastă de la un capăt la celălalt. Într-o lume literară normală la cap, demersul de a apărea pe piața editorială cu un asemenea op ar trebui să echivaleze cu
Ioana Nicolaie (poza de aici) „Rostului lumii nu ne putem împotrivi” afirmă undeva „fratele-porc”, altul decât cel pe care-l cunoaștem prea bine de la Constantin Noica, adresându-i-se Agustinei, o fetiță care se străduiește să înțeleagă, cu mijloacele ei fantaste și deloc limitate, însuși rostul acestei lumi minunate și barbare. Dar ce ne facem când suntem
I.Negoițescu – „Straja dragonilor” – Memorii 1921-1941 (Humanitas, 2009) Au mai rămas, cel puțin teoretic, cinci ani până la publicarea jurnalului de maturitate al lui Ion Negoițescu. Aflat în posesia (și grija) lui Emil Hurezeanu, manuscrisul este încă sub lacăt deoarece scriitorul a dat un termen clar cu privire la apariția editorială, adică în 2023,
Iulian Bocai (poza de aici) Încă din primele pagini ale acestei mirobolante bildungsnovella autorul reușește o performanță incredibilă: crearea unei voci care adună în nuanțele ei timbrul (auto)ironic al naratorului, subtilitățile de limbaj ale lui Sorin Stoica și aerul detașat al unui Niculae Moromete auroral. E un mix care transformă o carte fizic subțire într-una
Ciprian Măceșaru (poza de aici) Încrezător în talentul lui, Ciprian Măceșaru și-a luat soarta în mâini și a publicat la propria editură un op de povestiri scurte care confirmă de fapt ceea ce se știa deja: autorul se simte în literatură ca peștele în apă. O spun chiar dacă risc să mi se reproșeze că
