Când comentezi o carte scrisă de Gabriel Liiceanu trebuie în primul rând să lași măcar impresia că ești suficient de pregătit și de inteligent ca să te înhami la o astfel de treabă. E limpede că eu n-am să reușesc. Motivele țin inclusiv de inteligență și de pregătire, însă mai este și altceva. Cei care vă îndeletniciți cu această meserie, știți ce înseamnă să nu poți scrie. Te uiți la pagina albă și nu poți face nici măcar gestul de a apăsa la întâmplare tastele laptopului, în speranța că după un timp, ca în experimentul cu maimuța, o să rezulte un text cât de cât inteligibil.

Eu trec printr-o astfel de fază, așa că în timp ce am citit cartea d-lui Liiceanu, „Caiet de ricoșat gânduri, sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului” (Editura Humanitas, 2019), nici măcar nu am scris obișnuitele notițe în carnetul pe care-l țin ca de obicei pe noptiera de la capul patului. N-am făcut-o din același motiv: nu pot lega două fraze una de cealaltă. Sunt într-un blocaj total. E ca și cum n-aș fi scris nimic, niciodată, iar acum, datorită cine știe cărei împrejurări, aș fi forțat să o fac. Firește că nu poate ieși nimic bun.

Sigur, veți spune: dar acum ce faci, nu scrii? Ba da, scriu, dar asta e un fel de rutină confesivă, un fel de alint intrat de multă vreme în ADN-ul meu de producție livrescă. Aș putea să mă lamentez multă vreme aici, fără să spun nimic însă despre cartea pe care tocmai am terminat-o de citit. Ce mă încurajează, totuși, să o fac, este mărturisirea d-lui Liiceanu, care spune la un moment dat că nu citește aproape niciodată cronicile la volumele domniei sale. Sper să nu o facă tocmai acum, când resursele mele „critice” sunt la un nivel atât de dramatic scăzut încât cu siguranță m-aș face de râs. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care n-am mai scris de ceva vreme recenzii pe www.omiedesemne.ro. Sper ca situația să se rezolve cât mai curând, ca să-mi pot relua programul obișnuit pe site.

Până atunci, însă, am să mă căznesc să scot din abisul minții mele câteva impresii pe marginea volumului mai sus menționat. Cu ani în urmă am citit entuziasmat două cărți ale d-lui Liiceanu: „Ușa interzisă” (Editura Humanitas, 2007) și „Întâlnire cu un necunoscut” (Editura Humanitas, 2010). Sigur că au fost și celelalte (și aici aș pomeni în primul rând „Jurnalul de la Păltiniș”, care m-a entuziasmat cel dintâi), însă parcă bucuria lecturii nu a fost niciodată mai mare decât la cele două volume amintite adineauri. Volumele astea m-au făcut să mă simt ca la începuturi, când citeam Jules Verne sau Dickens (și toate cărțile copilăriei, of course) cu pofta insațiabilă pe care ți-o dă genul acesta de creații literare.

Ei bine, de azi-noapte, de la ora 2.00 a.m., când am terminat-o, am adăugat și „Caiet de ricoșat gânduri” lângă „Ușa interzisă” și „Întâlnire cu un necunoscut”. Nu vreau să discut aici gusturile altora în materie de cărți. Știu că mulți vor strâmba din nas și vor spune: „Mai lasă-ne cu Liiceanu al tău!” Lor am să le răspund cu o afirmație a lui Andrei Pleșu, citat de Gabriel Liiceanu în „Caiet de ricoșat gânduri”: „Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira”, spune d-l Pleșu. Eu nu mai sunt un om tânăr, așa că îmi permit să extind afirmația domniei sale și la cei trecuți de prima tinerețe.

Vreau să admir sincer atunci când o carte sau un autor mă entuziasmează. Nu neapărat fiindcă aș merge și eu pe ideea d-lui Liiceanu, „Ca să nu fiu invidios, am preferat să admir”, ci pentru că – și aici îl citez în continuare – „Admirația e pură, necondiționată și necalculatorie. Nu admiri pentru că e mai «rentabil» decât să invidiezi. Admiri pentru că te umpli de bucurie.”

Citind „Caiet de ricoșat gânduri” m-am umplut de această bucurie. Mi-a fost, așadar, suficientă plăcerea extraordinară pe care mi-a dat-o volumul d-lui Liiceanu pentru a-mi consolida admirația față de domnia sa. Și aici mai e ceva de precizat: nu există niciun interes obscur în spatele acestei admirații, fiindcă bucuria ar fi impură și, în consecință, n-ar mai fi bucurie. Ar fi doar calcul meschin, sentimentalism răsuflat, potlogărie livrescă, damf de om mic, care „își cunoaște interesul”. Eu, slavă Domnului, sper că nu am astfel de atribute în caracter.

„Caiet de ricoșat gânduri” este o carte care practic „sare” singură din bibliotecă, fiindcă există în ea atâtea referințe culturale încât poate fi catalogată înainte de toate drept o sursă neprețuită de informații. Sigur că sunt teme recurente, sigur că există referiri la Constantin Noica, Heidegger, Cioran, Eugen Ionesco etc., sigur că unele lucruri din alte volume sunt reluate și re-povestite. Dar ce e rău în asta? Ce e rău în faptul de a-l avea, spre exemplu, pe Noica, în fața ta, de parcă ar fi viu, de parcă ți-ar vorbi aievea? Sau pe Cioran?

Gabriel Liiceanu îi „învie” pentru noi, de-a dreptul, le creează nu o post-existență encomiastică până la limita suportabilității (așa cum greșit se procedează cu Eminescu), ci ni-i înfățișează așa cum erau, cu ticurile lor, cu neajunsurile lor, cu umorile lor, însă, una peste alta, tot acest tablou animat rezultat din „cuvinte potrivite” ni-i arată în toată splendoarea lor de oameni, de creatori culturali. Nu veți vedea nicăieri efigiile marilor gânditori, ci chipurile lor așa cum erau când se aflau printre noi.

„Caiet de ricoșat gânduri” mai are un merit: poți deschide cartea oriunde, o poți citi de la jumătate, de la capăt spre început sau oricum te taie capul. Tehnica fragmentării (temă reluată din „Cearta cu filozofia” și „Continentele insomniei”) îi permite cititorului să intre de oriunde în acest puzzle cultural fără să simtă că e în vreun fel văduvit de frumusețea întregului. Sigur, e de preferat să citiți cartea cap-coadă, însă dacă pentru a vă antrena dispoziția la lectură preferați să o deschideți la oricare pagină, nu înseamnă că veți găsi mai puțină frumusețe. Poate dimpotrivă, veți nimeri peste pasajele cele mai reușite și vă veți convinge că trebuie să citiți toată cartea.

În concluzie, aș spune despre „Caiet de ricoșat gânduri” că este o carte care cu siguranță vă va îmbogăți din punct de vedere cultural. E o carte care creează deschidere către alte lecturi, iar oferta e de neprețuit. Gabriel Liiceanu se „risipește” practic îndemnându-ne, cu generozitate, nu spre propriile cărți, ci spre cele ale unor mari autori. Vă puteți lesne face o listă de (re)lecturi citind „Caiet de ricoșat gânduri”. Nu vă gândiți însă că o face de la înălțimea poziției sale de cărturar al zilelor noastre. Nicidecum! Tonul este prietenos cu cititorul, iar pistele culturale sunt doar sugerate, cu discreția profesorului care se pricepe să le dea elevilor săi nu liste obligatorii, ci doar „amprente” livrești pe care, dacă le vor identifica, vor trăi cu adevărat în „sânul culturii”.

Dacă veți simți aceste „ricoșeuri”, după ce mintea vă va aluneca „pe pereții gândurilor altora”, atunci înseamnă că veți ieși cu adevărat îmbogățiți. Mie mi s-a întâmplat și sunt sigur că voi reveni mereu la această carte, mai ales că ea mărturisește, oarecum testamentar, printre multe alte lucruri, următoarele: „Mi-am scris cărțile cât am putut de bine, încercând de fiecare dată «să-mi dau sufletul». Faptul că nu puțini m-au urât pentru ce am scris de-a lungul anilor îmi dădea siguranța că sunt pe drumul bun. După ce nu voi mai fi, și vor dispărea și ei, dacă nu mă voi îneca în «oceanul uitării», le voi vorbi numai celor care, citindu-mă, mă vor iubi. Să devin, cu acea formidabilă vorbă a lui Barbellion, «inima moartă care bate pentru cei vii». Doar atât contează.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.