Prima antologie de poezie a lui Nicolae Popa, „O mie de ani cu faţa la soare” (Arc, 2019), cucereşte prin intensitatea luminoasă a imaginilor şi ideilor. E un spaţiu textual care iradiază. Dinamica luminii generează cea mai fascinantă experienţă umană – percepţia vizuală a formelor, dimensiunilor, nuanţelor şi a consistenţei materiale a lumii. În jocul reflexiilor, aceleaşi realităţi îşi pot schimba aspectul, producând influenţe asupra cunoaşterii senzoriale, şi, indirect, asupra gândirii şi reacţiilor afective. Sub gradul înalt de luminozitate, lucrurile se prezintă într-un fel particular, la care personajul liric manifestă sensibilitate.
Sursele luminii în textele lui N. Popa sunt idei, fiinţe şi lucruri în prezenţa cărora irizează. O mulţime de obiecte de diverse nuanţe de alb au efectul unor nuclee luminoase, în perspectiva cărora reprezentările despre lucrurile şi fenomenele din anturaj devin mult mai intense. În unele contexte, albul reprezintă starea iniţială a lucrurilor, puritatea la care fiinţele defuncte şi obiectele deteriorate, prin idee, ar putea să revină: „În buzunarul hainei de la piept va reînvia batista / – aaaalbăăă ca floarea bumbacului – / şi din cutele ei câteva lacrimi / se vor cotili pe obraji în sus, / înapoi în orbite, / deschizându-ne ochii”. Albul este forma desăvârşită a curăţeniei şi stare a lucrurilor neîncepute, a faptelor neproduse, a golului, inexistenţei, necreatului: „O groază de foi curate, împăturindu-se / cu de la sine putere ca fecioarele ce-şi adună / genunchii la gură tot aşteptând, / vor căuta mântuirea într-un sfârâit de chibrit”. Albul nerealizării se descompune prin ardere, producând lumină.
Lumina emanată de obiecte (hlamida, batista, tifonul, slănina, posmagii, pâinea, aluatul, sarea, dinţii, floarea de lotus, norul de petale, piatra, oglinda, mătasea, fularul alb, blana polară, moliile, ceara, untul, grăsimea ş.a.) diverge şi se contopeşte cu lumina unor fiinţe iradiante, cum ar fi „băutorii luminii” („Băutorii luminii îşi fac drum prin zăpadă, / încet-încet frigul îţi găseşte iar spatele […] Băutorii luminii te salută din albele dune polare / îţi fac semn să îi aştepţi…”) sau „îngerul oilor” („Oile înseamnă viaţă, ne tot învăţa el chemându-ne să le admirăm urmele ascuţite / prin zăpadă. […] Adevărat, uneori oile dispăreau în zăpadă, în lână şi-n ceaţă, iar el le lăsa de capul lor acolo…”). Aceste fiinţe imaginare par a avea o altă densitate, creând impresia unor reflexii transcendente, ca şi îngerii, fecioarele, nimfele, lebedele, bufniţa albă etc. în alte texte. Contopită în materia lumii, femeia devine una din fiinţele care iluminează: „Poate s-o fi păstrat, îmi zic, vreo adiere / din felul cum miroseai amestecată cu marea / făcând-o mai puţin neagră şi mai mult însorită, amestecată cu Virginia Woolf, / cea dusă spre far…” („Zenit”-ul goliciunilor). Gradul de luminiscenţă determină modul de percepţie a realităţii, prin lumină are loc limpezimea viziunilor, lucrurilor, imaginilor, ideilor. În poezia „Nimic nou”, existenţa lucrurilor imaginate străluceşte de un adevăr pur: „Mă imaginez pe fundalul unei lumi reale / şi văd cum pluteşte pe lângă mine / o pasăre adevărată / atât de adevărată / încât aş putea face să i se întâmple ceva”; „Ziua e limpede, e / ca o sticlă de lampă proaspăt spălată” (Atât).
Materia albă este de două feluri – una rigidă, periculoasă, şi alta perisabilă, maleabilă şi care se poate descompune prin exerciţiul fotonilor: „Ce greu se scrie pe zăpadă fără munţi / de valize la poartă […] Ce greu se scrie cu untură topită pe bolovanul de unt, / cu unt topit pe grămezi de ceară, / cu grăsime pe grăsime” (Fidel…). În unele contexte, albul materiei rigide produce o lumină ofensivă: „ducem în mâini bucheţele de oase, / ne gândim să le aruncăm la câini, / dar nu ştim care e doza mortală”; „Funii albe şerpuiesc pe străzi / legându-se de câte un trecător”. Albul agresiv este particular nu doar obiectelor, ci şi umanului („Pipăie-ţi dinţii cu degetul mic / să le simţi smalţul!”), la fel şi albul degradant („Ultimul poet / va scrie ultima poezie cu unghia / pe o halcă de slănină”). Aceste nuanţe semantice par a fi retuşate de albul feeric al naturii („Iarnă de lux în jurul casei tale. / Pe zăpadă urmele fericirii […] Stai în lumina zăpezii / nebun după urma proaspătă trecută pe alături”). Lumina produsă de licărirea, cascadele şi oglinzile apelor (Lăuda-ne-am lăuda, Încercuiţi de tristeţe), ca şi cea a fenomenelor naturii, are un efect terapeutic: „Un trăsnet modifică linia vântului”; „Curcubeiele puse la macerat în desişul ploii / erau şi ele o soluţie împotriva gălbinărilor.”; „Aminteşte-ţi de focul ucis de ploaie, / de timpurile mănoase / când mărul dacă înflorea / înflorea definitiv”. Multă lumină produc secvenţele care abundă de floare şi înflorire: „Ah, inima tinerei florărese în Ziua de Florii / palpitând din floare în floare.”; „De fapt, ce minune-i să taci / iar tăcerea să-ţi anunţe prezenţa / precum liniştea lacului încremenit anunţă / că floarea de lotus e gata să se desfacă.”, la fel ca şi cele în care imaginile obiectelor şi spaţiilor sunt pătrunse de strălucirea artificială, metalică a aurului, argintului, fierului („Aurul din biserici, argintul, privirile sfinţilor / sonorele evanghelii / te urmăresc până devii şi tu Oase-Albe, / apoi se retrag grăbite să dea / mai multă consistenţă văzduhului”).
Imaginarul ontologic şi metafizic se extinde prin transfigurarea unor spaţii deschise, cum ar fi nenumăratele locuri ninse: „pădurea ninsă” (Călătorie), „câmpii înzăpezite”, „podgorii întroienite”, spaţiul alpin (Vagon), „cărarea sticluită” (Ce-i, măi, cu voi?), , „cărarea de gheaţă” (Teiul cu ramuri de mămăligă), locurile învăluite în aburi (Inhalaţii), ceaţă (Pe unde merg eu) sau zori (Cristal). Ca şi puritatea lucrurilor neproduse, lumina absenţelor, spaţiul de unde dispar obiectele sau fiinţele este un gol reflectat într-un mod cât se poate de firesc în poezia Loc luminos: „Spulberă vântul salcia / şi se luminează locul pe mal de rîu […] De fapt, vântul pregăteşte terenul – / în locul tău va apărea / un loc luminos”. Poezia Groapa ilustrează pornirea personajului liric de a acţiona în acelaşi mod în care natura se eliberează de prezenţe pentru a face loc luminii, care este, de această dată, o lumină a trecerii:„Am lărgit groapa, / să pătrundă cât mai mult soare, / să ne bată mai din plin lumina, / să ne orbească şi la picioare.” Spaţiul nu este doar o realitate care se modifică sub influenţa fiinţelor şi fenomenelor, ci şi o realitate autonomă, ea însăşi orientată spre lumină: „Vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă / şi urcă la cer. / Vom contribui la urcarea lor cu ce putem, / cu ce avem – cu cenuşa, cu oasele, cu rămăşiţele noastre.” Spaţiul şi omul formează o unitate care accede către lumină.
Lumina atinge cele mai profunde strune ale sensibilităţii umane, produce (şi reflectă) un bogat spectru afectiv. Există o lumină a liniştii, fericirii şi alta a fricii, înfiorării, spaimei, ca în poezia Eterna: „Mai fioroşi decât primii mei ani de după moarte / îmi păreau pomii înfloriţi. / Mă aruncam la pământ când ieşea soarele.” Asociată cu divinul, lumina pătrunzătoare a pomilor înfloriţi, ca şi cea a răsăritului, aminteşte omului de vulnerabilitatea lui în faţa măreţiei cereşti.
Unele stări sunt relevate de simbolistica obiectelor ce sugerează răceală („e dimineaţă şi luciul lamei / dispare în spuma de pe obraz”; „spitalul clinic republican s-a întors cu faţa spre nord / spre nord şi-au întors ochii lor roşii bandajele”), iar altele prin fenomene şi obiecte incandescente, care iradiază căldură („şi mă treceam, mă topeam / în dogoarea uriaşei candele / al cărei ulei visător eram.”). Resursele luminii calde sunt soarele şi alte obiecte şi fiinţe solare (tubercul solar, plexul solar, arborii solari, nimfele – „nişte impurităţi însorite”). Resursele luminii reci sunt iarna şi zăpezile („ninsoare aţoasă”, „gheţăriile singurătăţii”), care revin obsesiv în mai multe poezii şi presupun o simbolistică foarte complexă. Zăpada sugerează linişte, fericire, armonie, e un fenomen care pătrunde în suflet, lecuieşte, purifică, luminează („Odihnească-se în pace zăpada de pe ramuri / în armonie cu aerul, / în armonie cu păsările.”) sau, uneori, debusolează prin intensitatea trăirilor pe care le generează („Pe zăpada din sufletul tău scârţâie paşi, / paşi ce nu ştiu încotro s-o apuce”). Zăpada este mai mult decât un fenomen, e, pe de o parte, un strat interpus între pământ şi cer sau între om şi divinitate (poezia Copertina) şi, pe de altă parte, e un înveliş organic care acoperă un corp, corpul viu al pământului (poezia Carne): „Ţin minte, jupuiam ceva în pădure. / Trăgeam de zăpadă cu ambele mâini / ca de o blană polară.” Ca o lumină divină materializată, zăpada poate crea, naşte, produce umanul: „Până la urmă Zăpada mamă acoperind lumea / va găsi un loc mai curat să te nască”. Prin metaforizarea zăpezii, autorul pune alte raporturi între material şi ideal intră. Tendinţa omului de a pune ceva (material) deoparte pentru zile negre este răsturnată: „Bagă de pe acum puţină lumină / în bulgărul de zăpadă, / lumină din asta rece ca zorii, / strânge-l în pumn şi pune-l în pod la păstrare, / să ai şi tu lumină pentru zile negre…” (Definitiv). Expresia „zile negre” devine ambiguă în contextul în care necesităţile spirituale primează în raport cu cele materiale. Materializarea luminii (ca şi în Aici mi-am stors cămaşa de lumina zilei) are loc prin reflexiile şi absorbţia ei în materie.
Mai există şi o lumină în aparenţă neutră, a albului de sare, care se asociază cu palpabilul, gustativul şi cu unele sentimente incerte: „Eu fărâmiţam sare într-un loc păscut de putrefacţie, / când deodată te-am simţit trecând peste mâini […] Bolovanul de sare se umplu de o stranie vlagă, apoi mi s-a scurs printre degete […] Undeva prin saramură se păstrează / un sentiment de atunci”. Sarea este rezultatul lacrimii, durerii şi al pierderii, morţii, descompunerii, care însă nu afectează decât relativ personajul liric.
Vizualul oscilează mereu pe balanţa dintre lumină şi întuneric. Jocul contrastelor este fascinant: „trosnetul gheţii pe lac / bagă adânc în nămol peştişorii”; „…iar soarele bătea cu atâta putere în ochelarii de soare / încât tot ce se vedea apunea / şi răsăreau peste tot buline de întuneric”. Lumina contrastează cu întunericul, iar obiectele albe (posmagii, mătasea, moliile, dinţii, bruma, ninsoarea din poezia Lăuda-ne-am lăuda) – cu negrul pământului şi al morţii: „Culoarea neagră n-ar fi atât de neagră / de n-ar încuraja-o moartea”. În unele texte se creează un echilibru perfect între lumină şi întuneric: „Departe în noapte, / sub tufe de măceş înflorit/ hiena visează un vis înfiorător/ care îi prevestesc moartea prin îmblânzire” (Măceş înflorit).
Întunericul morţii este contrabalansat de strălucirile lucrurilor în noapte: „Acum m-am întins eu pe patul de după sobă, / şi întunericul îşi deschide toate catacombele, / şi îmi apasă pieptul zăpada de pe acoperiş, / o zăpadă în care n-a mai rămas nici firicel de alb, / totul fiind închegat în întuneric, / în nori compacţi, nituiţi de stele satanice, un întuneric străfulgerat de spaima celor care / au plecat demult de lângă sobă iar dincolo / încă n-au dat de căldură”. Strălucirea însă este şi o proprietate a morţii: „Fluorescenţa morţii / urma să mai pâlpâie încă trei zile în casă”. În licărul obiectelor care îşi estompează lumina se resimte parcă mai acut fiorul tanatic.
În organizarea lor firească, prin formule poetice plastice, uneori luxuriante şi bizare, textele din „O mie de ani cu faţa la soare” alcătuiesc imaginea unei lumi cu structură luminoasă. Gradele de intensitate ale luminii produc diverse influenţe în conturarea vizualului. Toate elementele care ies în evidenţă prin luminozitate contribuie la conturarea concepţiei despre lume. Lumina se imprimă în materie, este absorbită şi reflectată de fiinţe, fenomene şi lucruri, existenţa însăşi fiind percepută ca o esenţă luminiscentă.
Oxana Gherman s-a născut la 6.08.1987, Antonești, Ștefan Vodă. În 2010 a absolvit Universitatea Pedagogică Ion Creangă, unde își face și masteratul. În 2016 obține diploma de doctor la Academia de Științe, Institutul de Filologie. În prezent este lector la Universitatea Ion Creangă.
