Nu suntem în noiembrie încă, deși vremea e destul de mohorâtă și ploioasă la acest început de septembrie, însă asta nu mă împiedică să reiau un material din 2019, mai ales că am ratat ziua de naștere a lui Andrei Pleșu, care a fost sărbătorită cu fast pe rețelele de socializare pe 23 august. Întrucât eram într-o scurtă vacanță la acea dată, îi spun acum la mulți ani dlui Pleșu, considerând că niciodată nu e tardiv să faci un astfel de gest. Bine, nu cred că mesajul va ajunge la destinatar, însă gestul trebuie făcut fie și în felul ăsta simbolic.

Iată ce scriam în urmă cu aproximativ trei ani:

„Aruncându-mi privirea pe rafturile bibliotecii, cu intenția de a-mi găsi un subiect pentru rubrica săptămânală „Ce făcea…”, mi-am amintit de o carte pe care un prieten mi-a recomandat-o cu mulți ani în urmă. Era vorba de „Note, stări, zile 1968-2009”, volumul lui Andrei Pleșu apărut la Editura Humanitas într-o primă ediție în 2010 (eu am reeditarea din 2012). Îmi mai amintesc și de reticențele pe care le aveam atunci față de stilul de a scrie jurnal al dlui Pleșu, parcă excesiv fragmentar și cu datări rarefiate. Multe s-au schimbat însă de atunci.

Trecusem prin Jurnalul de la Tescani și, văzând că într-o carte de aproximativ 250 de pagini e cuprinsă o perioadă atât de îndelungată, mi-am spus, oarecum îngâmfat și impenitent, că aceste note, fiind atât de disparate, nu prea pot să aibă un numitor comun, un coagulant eficient. Preferam articolele și, desigur, eseurile dlui Pleșu.

Bineînțeles că m-am înșelat, dovadă stând faptul că am recitit această carte de mai multe ori de-a lungul anilor. Astăzi am ales un fragment dintr-o notă pe care Andrei Pleșu a scris-o în noiembrie 1981, pe când se afla în Polonia, la Cracovia. Însemnările sunt grevate, evident, de realitățile vremurilor, de greutățile foarte mari cu care polonezii (ca și noi, de altfel) se confruntau atunci. Iată:

Noiembrie, Cracovia

Ieșirea din criză a unei națiuni începe cu asumarea riguroasă a crizei. E ceea ce, în România, nu se întâmplă niciodată. Un anumit abuz al ingeniozității, un simț exagerat al contingentului ne ajută, din nefericire, să păcălim mereu împrejurările, să eludăm drama, să răspundem oricărei înjosiri prin virtuozitatea driblingului.

În Polonia simți, dimpotrivă, fie și sub mizeria legii marțiale, că soluția e iminentă, tocmai pentru că impasul e trăit cu maximă gravitate. Rafturile magazinelor sunt goale, ca la noi, dar de o goliciune geometrică, demonstrativă: sărăcia se exhibă organizat, cu un soi de demnitate calvină. Strada e liniștită, oamenii sunt de o sobrietate ofensivă.

Instituția bombănelii lipsește. Cozile sunt tăcute, disciplinate, solidare. Nimeni nu pare însă resemnat. Indigența încearcă să aibă panaș, să salveze aparențele: cornul umplut cu varză e vândut ca hotdog, sucul de ierburi (substituind sucul de fructe) e ambalat medicinal, ca «Herbavit».

În plus, anumite reflexe ale libertății au reușit să supraviețuiască în ciuda dictaturii, ca niște mecanisme subînțelese: la cafenea, unde nu poți să bei decât ceai fără zahăr, poți citi, în schimb, ziarele occidentale curente, atârnate pe o vergea de lemn, la cuier.

Polonezii pot călători cu oarecare înlesnire și pot manevra valută fără opreliști majore. Breslele artiștilor au conservat o netă autonomie față de stat. Filmele lui Wajda rulează necenzurate. Mișcarea de opoziție angajează în mod deschis jumătate din populația activă a țării, ceea ce îi conferă un caracter cvasi-oficial și creează guvernului obligația de a lua în serios o sumedenie de exigențe civice inflexibile.

Iar aceste exigențe nu sunt strict materiale: cutare combinat de aluminiu de lângă Cracovia a trebuit să-și suspende producția, întrucât emanațiile sale puneau în pericol zidurile vechi ale orașului. Minerii  se pot bizui pe studențime (au învățat să o facă), muncitorimea nu vrea, în imediat, altceva decât intelectualitatea. Și toți sunt gata să accepte riscurile unei confruntări drastice: «Cel mai mult îmi place să beau ceai și să pictez» – îmi spune un plastician. «Dar dacă trebuie să merg la război, merg la război.»

În atelierul lui Andrzej Dluzniewski (în timp ce în stradă se aud strigătele unui bețiv): «Ce spectacol frumos e un om beat în timpul prohibiției, după declararea legii marțiale… Beția e, în acest caz, o formă de disidență.»

Stăm de vorbă despre criza contemporană a artei. Dar nu e mai curând criza comentariului de artă? Artiștii tatonează o zonă pentru care nu există, încă, un alt limbaj în afara tatonării lor. Până mai ieri, ceea ce spuneau cu mijloacele lor se putea spune și altfel. Acum nu se mai poate spune decât în felul în care o spun ei…”

Foto credit Andrei Pleșu: https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/institutii-umanizate-oameni-institutionalizati-633367.html

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.