ANNE FRANK s-a născut în 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main (Germania), ca fiică a lui Edith (n. Holländer) şi Otto Frank. Familia Frank, de origine evreiască, mai avea o fată, Margot, născută în 1926. După venirea la putere a lui Hitler (ianuarie 1933) şi instaurarea persecuţiilor antisemite, Otto Frank decide să emigreze împreună cu familia în Ţările de Jos, la Amsterdam, unde avea relaţii de afaceri; fondează aici o societate specializată în comerţul cu pectină (produs folosit la prepararea dulceţurilor) şi, ulterior, în vânzarea de condimente. Cele două surori învaţă repede la şcoală neerlandeza, limba în care Anne îşi va scrie jurnalul.

După invadarea Ţărilor de Jos de către Germania nazistă şi capitularea lor (1940), soarta evreilor de aici devine similară cu a celor din Germania sau Polonia. O vreme, Otto Frank reuşeşte să-şi menţină din umbră afacerea graţie ajutorului prietenilor şi angajaţilor săi neerlandezi; totuşi îşi dă seama că, pentru a scăpa de deportare, întreaga familie trebuie să se ascundă, astfel că amenajează în secret în acest scop (aducând mobilă, alimente etc.) o parte din clădirea în care funcţiona întreprinderea sa (pe Prinsengracht 263), aşa-numita Anexă.

Când Margot primeşte o convocare de la SS, Otto Frank hotăreşte că a venit momentul să se ascundă: în 6 iulie 1942, familia Frank se instalează în Anexa secretă; nu după multă vreme, i se alătură încă patru persoane. Cei opt locatari ai Anexei vor reuşi să supravieţuiască datorită ajutorului „protectorilor” lor neerlandezi, curajoşii prieteni şi colaboratori ai lui Otto Frank. Anne scrie în cei doi ani de clandestinitate mici povestiri şi, mai ales, consemnează tot ce i se întâmplă într-un jurnal – care începe în 12 iunie 1942, ziua când împlinise 13 ani, şi se sfârşeşte la 1 august 1944, deci după debarcarea Aliaţilor în Normandia, într-un moment când victoria asupra Germaniei părea iminentă.

La un moment dat, în primăvara lui 1944, îl ascultă la radio pe ministrul Educaţiei din guvernul neerlandez aflat în exil la Londra, care spune că după război vor trebui adunate şi publicate toate mărturiile scrise ale suferinţelor locuitorilor ţării ocupate de germani, de pildă jurnalele intime; ca urmare, Anne îşi reface, completându-l, jurnalul deja scris (viitoarea „variantă b”), dar continuă să-şi ţină jurnalul iniţial („varianta a”).

În 4 august 1944, clandestinii din Anexă împreună cu doi dintre protectori sunt arestaţi de serviciul de informaţii şi spionaj al SS, probabil în urma unui denunţ. Jurnalul Annei scapă de confiscare; va fi luat şi pus la loc sigur de Miep Gies, secretara lui Otto Frank şi unul dintre protectori, care, printr-un miracol, nu a fost arestată. Când avea să afle că, fără dubiu, Anne a murit, ea îi va încredinţa tatălui ei jurnalul.

Cei opt locatari ai Anexei sunt deportaţi în lagărul Westerbork de pe teritoriul Ţărilor de Jos, după care sunt urcaţi în ultimul tren care a plecat de aici spre Auschwitz, unde ajung în 5 septembrie 1944. Cu excepţia lui Otto Frank, toţi vor muri. Transferate în lagărul Bergen-Belsen, Anne şi sora ei au murit, se crede, de tifos cândva în februarie sau martie 1945. Tatăl lor, rămas la Auschwitz, a fost eliberat de trupele sovietice la sfârşitul lui ianuarie 1945. Reîntors la Amsterdam, a publicat prima variantă a Jurnalului Annei Frank în 1947. (notă biografică preluată de aici: http://www.humanitas.ro/anne-frank)

„MARȚI, 8 FEBRUARIE 1944

Dragă Kitty,

N-aș ști să-ți spun cum mă simt. În anumite momente  mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.

Azi-dimineață am avut totuși un acces de râs, știi, așa cum se întâmplă să mai ai uneori la școală. Margot și cu mine am chicotit ca niște adevărate puștoaice.

Ieri-seară am avut iar o problemă cu mama. Margot, care se înfășurase în pătura ei de lână, a sărit deodată din pat și a început să cerceteze cu atenție pătura. A dat de un ac cu gămălie. Mama peticise pătura. Tata a dat semnificativ din cap și a început să vorbească despre neglijența mamei. Nu mult după aceea, mama a ieșit din baie, iar eu i-am spus în glumă: Du bist doch eine echte Rabenmutter! (Da’ chiar că ești o mamă denaturată de-a binelea!)

Ea a întrebat, bineînțeles, de ce, iar noi i-am povestit despre ac. A afișat numaidecât mina cea mai arogantă și mi-a spus: «Tocmai tu îmi vorbești de neglijență? Atunci când coși, peste tot pe jos sunt presărate ace. Și, ia uite-aici, iar ai lăsat vraiște truse de unghii. Niciodată n-o strângi!»

I-am răspuns că n-o folosisem eu și atunci a intervenit Margot, căci ea era vinovata.

Mama a continuat să-mi mai vorbească un răstimp despre neglijență, până când m-am săturat și i-am spus pe un ton destul de sec: «dar n-am spus nimic despre neglijență! Întotdeauna trebuie să înghit eu perdaful când altcineva face ceva.»

Mama a tăcut și, după nici un minut , a trebuit să-i dau un sărut înainte de a mă duce la culcare. Incidentul este poate lipsit de importanță, însă toate astea mă calcă pe nervi.

Cum trec acum, după câte se pare, printr-o perioadă de reflecție și explorez toate domeniile unde există material de reflecție, gândurile mi s-au îndreptat de la sine spre căsnicia tatei și a mamei. Mie mi-a fost prezentată întotdeauna ca un exemplu de căsnicie ideală. Fără certuri, fără fețe supărate, armonie perfectă etc. etc.

Despre trecutul tatei știu câte ceva, iar ceea ce nu știu mi-am imaginat pentru a completa tabloul. Cred că tata s-a căsătorit cu mama pentru că mama i s-a părut aptă să-și asume rolul de soție a lui. Trebuie să spun că o admir pe mama pentru felul în care și-a asumat acest rol și pentru că, după câte știu, și l-a asumat fără să cârtească și fără să fie geloasă.

Unei femei care iubește cu siguranță nu-i este ușor să știe că nu va ocupa niciodată primul loc în inima soțului ei, iar mama o știa. În mod cert, tata a admirat-o pentru asta și a considerat că are un caracter excelent. De ce să se căsătorească cu alta? Idealurile se spulberaseră, iar tinerețea îi trecuse.

Ce-a ieșit din căsnicia lor? N-au fost certuri și nici dezacorduri – nu, dar nici de o căsnicie ideală nu poate fi vorba. Tata o prețuiește pe mama și o iubește, însă nu cu iubirea conjugală pe care mi-o reprezint eu. Tata o ia pe mama așa cum este, se enervează des, dar vorbește cât mai puțin cu putință, fiindcă știe ce sacrificii a trebuit să facă mama.

Despre firmă, despre alte lucruri, despre oameni, despre tot – tata nu-i mai cere de mult sfatul, nu-i spune totul, fiindcă știe că ea e mult prea exagerată, prea critică și, adesea, are prea multe idei preconcepute. Tata nu este îndrăgostit, o sărută așa cum ne sărută și pe noi, el n-o dă niciodată ca exemplu, pentru că nu poate face asta.

Se uită la ea cu un aer sarcastic și zeflemitor, niciodată cu iubire. Se prea poate ca mama să fi devenit dură și dezagreabilă pentru anturajul ei în urma marelui sacrificiu făcut, dar în felul ăsta se va depărta tot mai mult de calea iubirii, va trezi din ce în ce mai puțină admirație, iar tata o să-și dea seama cu siguranță la un moment dat că ea, probabil, nu i-a pretins în exterior niciodată dragostea, dar în felul ăsta s-a ruinat treptat, dar sigur, pe dinăuntru. Ea îl iubește ca pe nimeni altul și este trist să vezi cum o astfel de iubire rămâne pe veci neîmpărtășită.

Așadar, trebuie de fapt să simt foarte multă compasiune față de mama? Trebuie s-o ajut? Și tata? – Nu pot, eu văd mereu o altă mamă în fața mea, nu pot. – Dar cum aș putea? Ea nu mi-a povestit nimic despre ea însăși, eu n-am întrebat-o niciodată. Ce știm noi ce gândim una despre cealaltă?

Nu pot vorbi cu ea, nu pot privi cu dragoste în ochii ăștia reci, nu pot, niciodată! – Dacă ar avea măcar ceva dintr-o mamă înțelegătoare, ori gingășie, ori amabilitate, ori răbdare, ori altceva, aș încerca mereu să mă apropii de ea. Dar să iubesc natura asta insensibilă, ființa asta zeflemitoare mi se pare pe zi ce trece tot mai imposibil.

A ta, Anne

(fragment din ediția din 2011, „pentru prima oară în românește versiunea definitivă a Jurnalului Annei Frank, tradusă după originalul neerlandez” – „Jurnalul Annei Frank”, Editura Humanitas, traducere de Gheorghe Nicolaescu)

Foto credit Anne Frank: http://bit.ly/38c3R57

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.