Într-una dintre rarele mele ieșiri prin oraș de după ridicarea restricțiilor am dat o tură prin anticariatele din centru. Pe strada Academiei, la Anticariat Unu, am găsit, cred, pur întâmplător, fiindcă nu-l mai văzusem niciodată până atunci, un Jurnal al lui Eugen Barbu apărut la Editura pentru Literatură în 1966. L-am cumpărat mai mult din curiozitate, fiindcă nu sunt și nici n-am fost vreodată un fan al lui E.B.
Poate greșesc, însă am motive întemeiate să cred că opera lui Eugen Barbu a fost grevată întru câtva de caracterul lui. Încă mai sunt convins, naivul de mine, că un scriitor, ca să fie mare, trebuie să fie în primul rând onest. Sunt deja cunoscute episoadele de plagiat ale lui Eugen Barbu, au fost și dovedite, așa că n-am să reiau aici subiectul.
În schimb, am să vă spun, din ce îmi mai aduc aminte, câteva lucruri pe care mi le-a povestit tata despre Eugen Barbu, care la vremea acestor istorisiri era un gazetar oarecare de stânga. Presupun că toate astea s-au întâmplat pe la începutul sau mijlocul anilor ’50, deși nu sunt foarte sigur. Tata își făcea ucenicia ca tipograf la Casa Scânteii și locuia, dacă mai țin bine minte, undeva în spate, într-un fel de cămin.
Acolo l-a cunoscut pe Nicolae Labiș, despre care mi-a povestit că era foarte modest și că, într-o zi, i-a scris o poezie pe care i-a dedicat-o. Din păcate, acel manuscris, care azi ar fi fost foarte valoros, s-a pierdut.
Tot în perioada aceea l-a cunoscut și pe Eugen Barbu. Între tata și el era o diferență de 13 ani (Eugen Barbu era născut pe 20 februarie 1924, iar tata pe 1 martie 1937). Mi-a spus că era foarte sărac (expresia exactă era „rupt în fund”) și că erau zile când nu prea avea ce să mănânce. Tipografii, inclusiv tata, primeau zilnic rație de lapte fiindcă lucrau în mediu toxic, cu plumb.
Tata îi dădea lui Eugen Barbu din porția lui de lapte când acesta venea ca să-și verifice șpalturile și să corecteze ce mai era de corectat la articolele pe care le scria. Pe vremea aia nu era o rușine să fii sărac, deoarece cam toată lumea era. Mi-a spus că Eugen Barbu se purta bine cu tipografii și mânca alături de ei.
Poblema este că, din momentul în care Eugen Barbu a devenit cel pe care îl cunoaștem, n-a mai băgat în seamă pe nimeni. Tata mi-a spus că a încercat să se ducă la el cu o problemă personală, ca să-l ajute, însă Eugen Barbu s-a prefăcut că nu-l cunoaște. Ulterior, după ce tata s-a transferat la tipografia „Informația” (în Palatul Universul), deci în anii în care Eugen Barbu a condus revista Săptămâna, care-și avea sediul tot în Brezoianu, nu l-a băgat niciodată în seamă. Povestea, evident, s-a stins. Scriitorul ajunsese prea mare ca să se mai încurce cu „pleava muncitorimii”, pe care altminteri o căina când el însuși era sărac.
Am răsfoit Jurnalul și am avut o surpriză destul de plăcută. E scris alert, bine, cu nerv, cu priză la real, cu apetit intelectual. Se vede că Eugen Barbu era „înfometat”, însă foamea lui diaristică era de o altă formă. Pe cea adevărată, care face să-ți ghiorăie mațele, și-o potolea cu pâinea și cu laptele primite de la tata.
„1947
Convorbiri cu C. despre viitorul acestei țări în care a început revoluția. Ca și mine, el este indignat de cei care, timp de douăzeci de ani, au amăgit lumea cu fraze frumoase despre «România pitorească». Țăranii noștri, așa cum îi știu și eu, nu sînt cei ai lui Grigorescu. Sînt plini de sifilis și de tuberculoză, degenerați, analfabeți, desculți, singurii țărani din Europa care mai sînt desculți. Eu i-am văzut astfel în acea Oltenie infernală și este destul să-mi reamintesc scenele de la Ojogi ca să-mi dau seama ce sarcină măreață revine partidului comunist.
*
Cine a citit romanul lui Upton Sinclair Abatoarele din Chicago, nu poate să nu urască clica nesățioasă a borfașilor care aduc paradisul pe pământ în dauna a milioane de oameni.
*
Al doilea an de secetă. Țările vecine ne trimit ajutoare.
*
Situația internațională se conturează. Au trecut aproape doi ani de la terminarea războiului și încă nu s-a ajuns la nici un acord. În Asia, ofensiva comunismului e în plină desfășurare. Ostilitățile începute mai de mult sînt în plină desfășurare. Într-o emisiune a postului de radio Londra un comentator al situației politice prevede un război între America și URSS în anul 1952.
*
Prima sută de pagini a Gropii conține foarte multe locuri comune și mai ales pasagii «făcute». Sînt nemulțumit. Trebuie revenit de mai multe ori. Îmi trebuiesc vreo doi ani ca să pot să termin.
*
Cîțiva fruntași ai partidului național-țărănesc sînt surprinși în clipa în care voiau să fugă peste graniță.
*
Ofensivă a comuniștilor chinezi în Manciuria.
*
În tot fondul meu generos, pete de meschinărie care mă îngrozesc. Aș voi să fiu mai necalculat. Să dau fără judecată, să arunc. Și asta numai din pricina lipsurilor care m-au făcut prudent. Am impresia că dînd, investesc undeva un capital care-mi va aduce procente.
*
Romanul meu este aproape abandonat. După circa două sute de pagini forța a scăzut. Încep șabloanele. Arunc scîrbit stiloul.
*
În Franța și Italia comuniștii au fost excluși din guvern. Samavolnicii…
*
De două mii de ani, cartea lui Sebastian.
Sînt indignat de argumentația lui Nae Ionescu. A spune numai că «evreii trebuie să sufere pentru că trebuie să sufere», iată ceva ce n-am să înțeleg niciodată.
Sebastian a avut eleganța să publice prefața insolentă a căpcăunului universitar și asta mi s-a părut ironia cea mai adîncă a subtilului scriitor. Ce superioritate la elevul profesorului și ce logică de bădăran la maestru! Pot eu să-l urăsc pe Einstein numai pentru că este evreu? Pot eu să-l urăsc pe acest Sebastian numai pentru că nu este creștin ca mine?
*
Se schimbă banii. Scene comice. Oameni care au rămas cu sume însemnate și care privesc neputincioși hîrtiile numeroase care nu mai valorează nimic. Stabilizarea, cum i se spune, a lovit mai ales în cei care au prostul obicei de a strînge bani. Noile prețuri, monedele cele noi provoacă nedumeriri pentru că exprimă valori uitate. Salariații sînt avantajați prin reforma aceasta.
*
Speculanții din piețele Capitalei sînt arestați și purtați cu cîntarele de gît prin fața mulțimii. Fotografiile lor apar a doua zi în ziare. Se face o largă publicitate indivizilor care amintesc de corbi, și mila pe care o arată cîteva femei mă lasă rece. Mi se pare justițiar că aceste elemente care fac din cîștigul unora o sursă de trai bun să fie lichidate.
*
Mari succese ale trupelor comuniste în China. Ah, domnilor, încă puțin…
*
N-am destulă răbdare. Mi se pare că măsurile revoluționare vin destul de tîrziu pentru că în jurul meu mai mișună oameni care manevrează aur, și săracii mei încă nu au totul. Aș fi vrut violența, deși recunosc o subtilitate adîncă a măsurilor încete. Tinerețea nu iartă măsurile de mijloc.
*
Naționalizări parțiale, apariția termenului «chiabur», echivalent cu faimosul «culac» rus, articole mai violente în presa de stînga, totul îmi spune că ne aflăm încă într-o repriză de studiu, cum se spune la box. Guvernarea comuniștilor abia se consolidează. Radicalismul meu este încă nedomolit. Dar simt în jurul meu organizarea acestor oameni, forța lor statistică. Încă puțin…”
