Poate credeați că am uitat, dar nu, n-am uitat, azi e miercuri și e timpul să facem din nou un salt în trecut, ca să vedem ce mai făceau scriitorii în alte timpuri și alte situații și alte vremuri (scuzați tautologia, dar mi s-a părut că mă exprim un pic mai poetic așa).

Jurnalul lui Franz Fafka este o carte must read. De altfel, așa cum bine spunea Mircea Cărtărescu în timpul lansării, la Bookfest, a volumului Vizuina (Humanitas, 2019, traducere de Mircea Ivănescu), care conține proza postumă, Kafka trebuie citit de la un capăt la altul.

Eu, recunosc, n-am reușit încă performanța asta, deși am intrat în Kafka încă din adolescență. Îmi amintesc că am fost atât de fascinat de Castelul încât o bună perioadă am visat fantastic și înfricoșător, iar când mă trezeam aveam niște dureri de cap îngrozitoare.

M-am și apucat la un moment dat să-l imit, însă încercarea mea literară, lamentabilă de altfel (descriam unul dintre vise, eram într-un stadion, căutam pe cineva și tot intram și ieșeam prin acele ganguri speciale, iar afară, de fiecare dată, peisajul devenea altul, cu bucăți de imagini bucolice, peisaje industriale, deșerturi pe fundalul cărora se vedeau caravane care puteau trece prin gaura acului, străzi întunecate, noir, orașe pustii, cu misterioase case părăsite etc.), s-a pierdut.

De vreme ce nu l-am citit integral pe Kafka (lucru pe care am să-l fac cândva, promit, fiindcă am în bibliotecă tot ce a scris – sper), mi-am spus că ar trebui, împreună cu voi, să vedem ce făcea scriitorul pe 25 iunie 1914, cu trei zile înainte de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și declanșarea Războiului cel Mare. Iată:

25 iunie 1914

 Din zori și până acuma în amurg m-am plimbat prin cameră în sus și în jos. Fereastra era deschisă, a fost o zi călduroasă. Zgomotele străduței înguste pulsau neîntrerupt aici înăuntru. Mi-am învățat pe dinafară toate nimicurile din odaie, de mult ce le-am tot privit în plimbările astea continue.

Mi-am lăsat privirile să alunece peste toți pereții. Am urmărit până în cele mai mici răsfirări modelul covorului și toate urmele de uzură din el. Masa din mijlocul camerei am măsurat-o  de mai multe ori cu degetele desfăcute. Portretul răposatului bărbat al proprietăresei l-am privit de nu știu câte ori, scrâșnind din dinți.

Spre seară m-am îndreptat spre fereastră și m-am așezat pe pervazul ei scund. Atunci s-a întâmplat să-mi arunc pentru prima dată liniștit privirile către un anumit loc, în cameră, pe tavan. Și în sfârșit, în sfârșit, a început, dacă nu cumva mă înșelam singur, să se urnească odaia, pe care până atunci o zgâlțâisem de atâtea ori.

A început pe la marginile tavanului alb, înconjurat de ornamente subțiri de gips. Bucăți mici de tencuială se desprindeau și cădeau, ca din întâmplare, ici-colo, pe dușumea, cu bufnete distincte. Mi-am întins mâna și câteva mi-au căzut și mie în palmă; le-am aruncat fără ca, în preocuparea asta a mea, să mă mai întorc spre ele, le-am azvârlit pe deasupra capului, afară, în stradă. Crăpăturile de acolo  de sus nu ajungeau să se unească într-un desen anume, dar se putea închipui acum un oarecare contur.

Am lăsat însă la o parte jocurile astea atunci când în albul tavanului a început să mijească un violet albăstrui, pleca din centrul rămas încă alb, de-a dreptul iradiant de alb, al tavanului, de acolo de unde era prinsă, sus de tot, lampa cu lumină sărăcăcioasă.

Iarăși și iarăși, în valuri, culoarea asta, sau poate era un fel de lumină, se lărgea către marginile, tot mai întunecate acum, ale tavanului. Nu mai dădeam nici o atenție tencuielii care ningea, țâșnind ca sub loviturile unei dalte precis mânuite.

Acum, dinspre margini, răzbăteau în violetul acesta culori galbene, galben-aurii. Tavanul camerei nu se colorase însă cu adevărat, culorile acestea îl făceau doar, într-un fel, transparent, peste el păreau să plutească niște lucruri care se străduiau să răbufnească în afară, aproape că puteai să le vezi contururile, agitându-se câte un braț, o sabie de argint plutind în sus și în jos.

Toate astea aveau o anume legătură cu mine, nu exista nici o îndoială, se pregătea o apariție care avea să mă elibereze. Am sărit pe masă, să ajut și eu la aceste pregătiri, am smuls lampa din suportul ei de alamă, am trântit-o de pământ, am sărit apoi jos și am împins masa din mijlocul odăii spre perete.

Lucrul acela care se străduia să-și facă apariția putea acum să coboare liniștit pe covor și să-mi anunțe de acolo ce avea să-mi anunțe. De-abia sfârșisem, că tavanul se sparse de-a binelea. De la o înălțime și mai mare încă, o apreciasem de fapt greșit, coborî, în semiîntuneric, încet, un înger înveșmântat în văluri albastru-violete, cu cingătoare din corzi aurii, cu aripi mari, albe, cu licăriri mătăsoase, cu sabia înălțată drept, în mâna ridicată.

«Așadar, un înger!» mă gândeam, «toată ziua zboară în jurul meu, iar eu, în necredința mea, nu știu nimic. Acum însă are să-mi vorbească.» Și mi-am plecat ochii. Când mi i-am ridicat iarăși, îngerul era tot acolo, sta suspendat foarte jos sub tavanul care se închisese la loc; dar nu era un înger viu, ci numai o figură de lemn pictată de la vreun cioc de vas, așa cum le vezi atârnând din tavan prin tavernele marinărești. Nimic altceva.

Garda sabiei era în așa fel lucrată încât să poată susține lumânările și să adune seul topit. Lampa o aruncasem eu jos, dar acum nu mai voiam să rămân în întuneric; am găsit undeva o lumânare, m-am suit pe scaun, am înfipt lumânarea în garda sobei, am aprins-o și am stat apoi, încă mult, pînă noaptea târziu, în lumina slabă a îngerului.”

(Fragment din „Opere complete. Jurnal”, de Franz Kafka, Editura Univers, 1998, traducere de Mircea Ivănescu)
Foto credit Franz Kafka: https://www.timesofisrael.com/how-an-israel-that-never-liked-franz-kafka-came-to-own-his-literary-legacy/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment