Știu că obișnuința este ca această rubrică să apară în fiecare miercuri, însă cu două zile în urmă mă aflam în soporificul legănat al trenului Botoșani – București, în care mi-am petrecut cele mai monotone (aproape) nouă ore din ultima perioadă. Mă întorceam după aproape o săptămână de ședere în mirificul Ipotești, acolo unde în perioada 11-17 iulie s-a desfășurat prima ediție a Școlii de Vară „Gheorghe Crăciun”, eveniment organizat de Editura Paralela 45 în parteneriat cu Memorialul Ipotești.

În consecință, m-am gândit că n-ar strica, totuși, să postez azi episodul care ar fi trebuit să apară miercuri, mai cu seamă că este vorba despre un fragment din celebrul volum „Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă” al lui Gabriel Liiceanu. Pasajul de mai jos, care va reproduce o mică parte din ultima secțiune a cărții (iulie 1981), este preluat din ediția revăzută și adăugită publicată de Editura Humanitas în 1991. Prima ediție a apărut în 1983 la Editura Cartea Românească.

„Am plecat cu Thomas la Păltiniș pentru trei zile, cu gândul că vom aduce ultimele modificări la volumul Heidegger, în urma observațiilor lui Noica. L-am găsit însă pe Noica într-o stare de teribilă surescitare. Era de nerecunoscut. În locul desfășurării bine controlate a fiecărei zile, ne-a copleșit, în tot acest răstimp, de la 9 dimineața până către miezul nopții, cu vorbiri dezlănțuite, cu reacții imprevizibile, cu accese de tiranie, cu volubilități neașteptate, cu irepresibile izbucniri în plâns, care îl făceau să se rușineze și să căineze amarnic ceasul bătrâneții.

Avusese, cu o săptămână înainte, un salt de tensiune (amețeli, urechi înfundate) și coborâse la Sibiu pentru un control medical amănunțit. Analizele spuneau că totul este bine, dar pesemne că o spaimă a sfârșitului începuse să crească undeva în sufletul lui. Ne-a spus în repetate rânduri că trebuie să fii în permanent atac, pentru a nu te lăsa cuprins de moleșeala care prevestește sfârșitul.

Și, într-adevăr, Dumnezeule, vorbea fără încetare, parcă temându-se de orice clipă de tăcere. În prima dimineață am făcut  «turul Păltinișului», dar fără ritmul pe care știa să-l imprime de obicei acestei plimbări pregătitoare; a ținut să ne arate încă o dată locul de lângă Schit, unde vroia să-și aibă mormântul, și mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult, coborând pentru prima oară, poate, cu atâta voluptate și disperare în trecutul său.

Constantin Noica

L-am auzit acum, pentru întâia oară, povestind amintiri din recluziune și simțind clar nevoia de a-și trece viața în revistă. Voia neapărat să reîntâlnească în București câteva cunoștințe pe care nu le văzuse de ani de zile, dar care acum i se păreau a fi importante pentru că «știau anecdote», anecdote din vremea lui.

La Casa Mitropoliei, de lângă Schit, se afla un clujean, dl Hossu, pe care l-a rugat să ne însoțească și să ne povestească «viața amoroasă a lui Blaga și Roșca». «Habar nu aveți câte anecdote știe omul ăsta», repeta întruna, în timp ce urca spre casa de lângă Schit, pentru a-l întâlni pe dl Hossu.

Pe el, care făcuse apologia bătrâneții ca fiind punctul absolut de acumulare al vieții, din care este firesc să se răsfrângă sensurile ei cele mai adânci, pe el care se mirase cum de nu a învățat omenirea cultă, de șapte mii de ani încoace, să moară, pe el care mă uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce făcea sau simțea altfel decât se face sau se simte îndeobște, l-am descoperit tremurând, pălăvrăgind, chicotind, amenințând și plângând – bătrânește și omenește deopotrivă.

Și se mai ridica acum în el o finală nevoie de a pune lumea în ordine. Omul acesta care-și închinase viața «culturii române», care alesese să rămână în țară, care nu avusese în fond o familie, care-și uitase copiii (bucurându-se că se desprinseseră de el, pentru a-l lăsa să-și desfășoare nestingherit destinul), care-și petrecuse vârsta maturității în domiciliu obligatoriu și în închisoare (scriind, în tot acest răstimp, fără încetare, cu gândul, poate, că nu-și va vedea niciodată vreun rând publicat), omul acesta care ar fi făcut altminteri «ctitorii cu nemiluita» și care, ieșind din recluziune, ceruse permisiunea de a deveni antrenorul cultural al celor tineri, omul acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al țării și care polarizase în juru-i iubirile și urile cărturarilor noștri, devenind astfel, cum singur îi plăcea să spună, «o instituție», omul acesta voia – acum, în final, după ce se purtase o viață somnambulic și «ahoretic», îndemnându-i și pe ceilalți să facă la fel spre a nu se invalida – să pună, dacă nu lumea în întregul ei, cel puțin lumea culturii, în ordine.

«Am să vă arăt eu vouă!», ne amenința mereu, noi înțelegând că vorbele acestea ne traversează și ne depășesc, preluându-ne într-un torent mai vast, care tindea să cuprindă lumea toată și s-o zgâlțâie din inerția aceea «a ne-trebniciei românești», pe care în 1973 o înjurase la propriu, încheindu-și astfel scrisorile către directorii editurilor ce tărăgănau să facsimileze în întregime caietele lui Eminescu: «mama ei de ne-trebnicie românească! Cu stimă, Constantin Noica.»”

Foto credit Gabriel Liiceanu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Liiceanu
Foto credit Constantin Noica: https://adevarul.ro/locale/suceava/de-l-au-bagatcomunistii-gratii-constantin-noica-filozoful-fost-condamnat-25-ani-uneltirecontra-oranduirii-sociale-1_5a2e67805ab6550cb813d6c9/index.html

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment