Reiau, după o scurtă absență, rubrica „Ce făcea…” mânat de o mai veche dorință, aceea de a scormoni prin jurnalele scriitorilor și de a scoate la suprafață lucruri poate mărunte în economia zilelor de odinioară, dar care, odată cu trecerea timpului, capătă o extraordinară și, poate, nesperată importanță.

Nu am nevoie de un scandal pentru a reveni la unul dintre autorii mei preferați, Gabriela Melinescu. Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile, cu articolele din Libertatea și cu bruiajul internautic de după, m-a pus într-o postură destul de dificilă. Am să spun în cele ce urmează de ce, fiindcă sunt convins că fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, de o parte sau de cealaltă, avem dreptul la libera exprimare pe un subiect deosebit de sensibil.

Poate că unii dintre voi își amintesc că am mai publicat pe „O Mie de Semne” fragmente din Jurnalul suedez. Nu-mi mai amintesc ce-am spus atunci, însă vreau să subliniez încă o dată – și poate că mă repet, dar n-are importanță – ce impact a avut acest jurnal asupra mea. Nu numai că redescopeream o autoare căreia îi citisem, destul de sporadic, recunosc, poezia, ci mă redescopeream, prin substanța acelor mărturisiri, pe mine însumi.

Era la începutul anilor 2000 (în 2003, mai exact) când am cumpărat prima parte a Jurnalului suedez. Am avut atunci senzația, care acum a devenit o certitudine, că am în față o mare scriitoare. Nu m-am gândit nicio clipă la Nichita Stănescu – a cărui notorietate atinsese, și are și acum, proporții aproape indecente – sau la altcineva. N-am făcut din Gabriela Melinescu (și vă rog să-mi scuzați barbaria exprimării) brelocul niciunui autor celebru. Gabriela Melinescu era Gabriela Melinescu și atât, adică o scriitoare extraordinară, care mi-a arătat, într-un fel, într-o perioadă în care încă aveam drumurile vieții încurcate, că drumul cel mai bun pe care trebuia să merg, pentru totdeauna, este cel al literaturii. Tot ce a urmat în anii următori i se datorează și ei.

Vreau să mai adaug că în tot scandalul acesta legat de mediatizarea stării precare de sănătate a Gabrielei Melinescu am observat și multă ipocrizie. Când am făcut postări, la rubrica „Ce făcea…”, cu extrase din Jurnalul suedez, audiența a fost foarte scăzută. Doar câteva voci, după ce am scris despre zvonurile legate de starea de sănătate a Gabrielei Melinescu, au deplâns starea în care marea noastră scriitoare ajunsese.

Adevărul este că, în cazul anumitor scriitori, în mass-media românească doar prin intermediul unui scandal, sau dacă numele acestora este atașat de cel al unui alt scriitor cu mult mai multă vizibilitate, ei bine, abia atunci reușim să îi mai „vedem” pe scriitorii respectivi. Este și cazul Gabrielei Melinescu, iar acest fapt mi se pare cu atât mai nedrept cu cât poeta are o operă de sine stătătoare, a cărei importanță ar trebui să fie relevată (sau apreciată la justa valoare) per se. Nu ca atașament al lui Nichita Stănescu, nu prin mijlocirea unui scandal, nu cerșind în mod ipocrit – și teribil de injust – compătimire prin intermediul unui articol imund al unui tabloid care are în istoria sa are suficiente insanități încât să ne facă să pricepem cu cine avem, în fond, de-a face.

Nu putem face decât un singur lucru ca să scăpăm de lăturile acestui scandal: să citim cărțile Gabrielei Melinescu. Iar pentru cei care nu iubesc poezia, le recomand să deschidă primele pagini din acest volum: Jurnal suedez I (1976-1983) (Editura Polirom, 2003). Îi asigur că vor avea, așa cum și eu am avut în trecut, o revelație.

Ianuarie 1976

 E un miracol că am ajuns până la Stockholm, după atâția ani de așteptare, ani îngrozitori când m-am pomenit deodată crunt izolată, ca o ciumată, părăsită de prieteni, de colegii cunoscuți și necunoscuți, chiar de propria familie, tracasată tot timpul de Securitatea care dorea treptat să mă mineze fizic și psihic. Romanul meu, Copiii răbdării, depus la Editura Cartea Românească de cinci ani, zace fără răspuns, încât nici un impuls creator nu mă mai vizitează, nici o speranță nu mai aprinde la orizont vreo flacără nouă. Sunt criticată chiar de cea care mi-a dat naștere și singurul meu aliat a fost mereu tata, care-mi apărea în visele ce se transformau în adevărate coșmaruri: tata era plin de sânge, cu aceeași față tumefiată din ziua sinuciderii. Nu-mi spunea nimic, dar ca întotdeauna, fără să mă critice, îmi întindea o mână frântă în cădere, dar fermă. Mâna celui care avusese curajul să rupă definitiv cu mizerabila viață și să-i arunce în față chiar Creatorului darul prețios al vieții.

Când scriu acest jurnal, viața mea s-a schimbat radical, dar gândul la sinuciderea tatălui meu mă urmărește oriunde m-aș duce. E ceva eroic să refuzi viața când ea te silește la degradare, să putrezești de viu și să mori de două ori, nu o dată. În acel inel de timp cu sinuciderea tatălui meu stă ceva puternic, o esență conținând chiar enigma vieții. A sta ochi în ochi cu tot ce are viața mai îngrozitor: acest lucru, în mod paradoxal, mă ajută să supraviețuiesc și chiar să trăiesc o înaltă jubilație.

N-am să uit clipa în care am pus piciorul pe pământ necunoscut, pe aeroportul Arlanda din Stockholm, totul ascuns într-o ceață albastră și cerul având toate nuanțele gri ale perlei. Știam că mi-am pierdut țara copilăriei și că poate n-am s-o mai revăd niciodată. Acum, când scriu, au trecut aproape două luni și orașul în care am aterizat ca străină mi se pare și mai straniu decât în prima zi. E un vapor construit de ingineri sofisticați, pentru că înteligența lor tehnică e dublată de o credință profundă. Ca străin, pe puntea unui asemenea vapor plin de bogății și solide tradiții, ești mereu întrebat mai ales despre țara din care vii și despre ziua plecării. Abia am sosit și mulți ar dori să mă vadă deja plecată.

Dar iubitul meu René mă ține strâns, ca și cum de aici înainte, orice s-ar întâmpla, trebuie să intrăm amândoi în foc. Abia vindecată de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou același lucru îngrozitor: o descindere în flăcările unui infern nou, despre care nu știu nimic. Prin trecerea prin foc o nouă suferință, o nouă fortificare  sau pur și simplu o înfrângere cu dispariția în neant? Am ales amândoi lupta. În familia mea, pe linie feminină au existat atâtea amazoane: nici una n-a căzut vreodată victimă tiraniei masculine. Cu acest sentiment am pășit în noua mea viață, o nouă volută de timp, având în spatele meu și înainte două dimensiuni necunoscute. Esențial e mereu să nu fii zdrobit de închisoarea timpului, care nu e numai istorică, ci profund filosofică.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.