John Keats s-a născut pe 31 octombrie 1795 în Londra. După ce și-a pierdut mai întâi tatăl (Thomas Keats), iar apoi pe mama sa (în 1810, de tuberculoză, boală care-i va curma viața și poetului), va fi crescut de bunica lui, care se stabilise la Edmonton, o mică localitate aflată la nord de Londra.

Se angajează ca ucenic la un farmacist, sfătuit fiind de viitorul său tutore, Abbey. După ce își termină stagiul la farmacistul din Edmonton pleacă la Londra pentru a face studii de chirurgie în spitalul St. Guy. Intră în lumea literară, își termină studiile și scrie o serie de Juvenilia, nu foarte concludente.

Odată vocația descoperită, renunță la practicarea meseriei pentru care se pregătise și se dedică exclusiv poeziei. Călătorește mult prin Anglia, scrie Endymion, un poem de mare întindere pentru care lucrează aproape un an, în tot acest timp având grijă și de fratele lui, Tom, care era bolnav de tuberculoză.

În 1818 John pleacă într-o călătorie pe jos prin Scoția, alături de Charles Brown. Revine în Anglia maturizat, dar și bolnav de o „durere în gât”, cel mai probabil un început al tuberculozei. În decembrie 1818 moare fratele său Tom.

John trăiește retras în Hampstead, o suburbie din nord-vestul Londrei, scrie poezii, călătorește și este însuflețit de dragostea pentru Fanny Brawne. Boala i se agravează și, în speranța vindecării (medicii credeau că suferă de o „maladie gastrică produsă de dezordinea spiritului”), pleacă în Italia. Moare la Roma, în Piața Spaniei, pe 23 februarie 1821.

Datele biografice, precum și scrisoarea de mai jos, au fost preluate din volumul „Scrisori”, Editura Univers, 1974, traducere de Cecilia și Nicolae Melinescu.

„Către FANNY BRAWNE
Joi, 8 iulie 1819.

Fată scumpă,

Scrisoarea ta mi-a produs o mai mare desfătare decât mi-ar fi putut produce orice altceva în lume, în afară de tine; într-adevăr, sunt aproape uimit de faptul că cineva care nu e lângă mine poate avea o putere atât de copleșitoare asupra simțurilor mele.

Chiar când mă gândesc la tine îți simt influența și o mai blândă stare mă învăluie. Descopăr că toate gândurile mele, zilele și nopțile mele cele mai nefericite nu m-au tămăduit deloc de dragostea mea pentru Frumos, ci au făcut-o atât de intensă încât mă simt nenorocit că nu ești alături de mine: respir în acel ciudat soi de îngăduință ce nu poate fi numită Viață.

Până acum n-am știut niciodată ce însemna o iubire ca aceea pe care m-ai făcut s-o simt; nu credeam în ea; Imaginației mele îi era teamă de ea, să nu mă mistuie. Dar dacă tu mă vei iubi cu-adevărat, deși s-ar putea să existe un foc mistuitor, nu va fi mai mult decât putem noi suporta atunci când suntem scăldați și înrourați de Plăceri.

Pomenești de «oameni oribili» și mă-ntrebi dacă depinde de ei să te văd din nou. Te rog, înțelege-mă, iubirea mea, în această privință. Mi-e inima atât de plină de tine încât trebuie să-ți devin Povățuitor când întrezăresc vreo posibilitate de a ți se-ntâmpla ceva rău. N-aș vrea să văd în ochii tăi nicicând altceva decât Plăcere, «pe buzele tale doar iubire, și Fericire-n mersul tău.» (fragment din John Milton, Paradisul pierdut  – n. m.).

Mi-aș dori să te văd în mijlocul acestor desfătări potrivite înclinațiilor și spiritului tău; astfel încât momentele noastre de iubire să fie mai curând o desfătare în mijlocul Senzațiilor îndeajuns de plăcute, decât un izvor de supărări și griji.

Dar mă-ndoiesc nespus, dacă, în cazul cel mai trist, voi fi îndeajuns de Filosof ca să-mi urmez propriile-mi Învățături: dac-aș vedea că hotărârea mea ți-ar provoca vreo durere, n-aș putea s-o țin. De ce oare n-aș putea vorbi de Frumusețea ta, căci fără ea nu te-aș fi putut iubi niciodată. Nu pot concepe nici un alt început al unei iubiri ca aceea pe care ți-o nutresc eu, decât Frumusețea.

Poate exista un gen de iubire pentru care, fără cea mai mică persiflare, am cel mai mare respect și-o pot admira la alții: dar ea nu are bogăția, înflorirea, înfățișarea, farmecul iubirii după gustul propriei mele inimi. Așa că lasă-mă să vorbesc despre Frumusețea ta, deși spre propria-mi primejduire, dacă ai putea fi atât de crudă cu mine încât să-i încerci Puterea în altă parte.

Spui că ți-e teamă ca nu cumva să cred că nu mă iubești – spunând așa ceva mă faci să resimt cu atât mai tare durerea de a nu fi lângă mine. Mă aflu aici într-o sârguincioasă utilizare a facultăților mele, nu las să treacă o zi fără să aștern câteva versuri albe sau să aranjez câteva rime; și-aici trebuie să mărturisesc că (pentru că veni vorba) te iubesc cu atât mai mult cu cât cred că m-ai plăcut pentru ceea ce sunt și nu pentru altceva.

Am întâlnit femei cărora cred că pur și simplu le-ar fi plăcut să fie căsătorite cu un Poem și să fie conduse la altar de un Roman. Ți-am văzut Cometa (pe 26 iunie 1819 capul unei comete a traversat fața soarelui – nota ediției engleze) și nu mi-am dorit decât să fie un semn pentru însănătoșirea bietului Rice, a cărui boală îl face să fie un partener melancolic: mai ales că pentru a-și învinge simțămintele și a le-ascunde de mine, face câte un Joc de cuvinte forțat.

Ți-am tot sărutat scrisul în speranța că m-ai fi răsfățat lăsându-mi o urmă de miere – Care a fost visul tău? Povestește-mi-l și eu îți voi spune interpretarea cuvenită.

Veșnic al tău, iubirea mea!
John Keats

Nu mă acuza de-ntârziere – aici nu avem posibilitatea de a trimite scrisori în fiecare zi. Scrie grabnic.”

Foto credit: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Keats

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment