Julien Green s-a născut la Paris în 1900 din părinți americani, stabiliți relativ de curând în Franța. Deși a devenit un important scriitor de limbă franceză, nu va deține niciodată naționalitatea țării adoptive. După moartea mamei, protestantă pioasă, se convertește, la 16 ani, la catolicism.

În 1917 se angajează în Serviciul de ambulanță american. Demobilizat în 1919, merge pentru prima oară în SUA, își termină studiile universitare la Universitatea din Virginia și scrie în engleză prima sa carte. Revenit în 1921 în Franța, începe să scrie în franceză și își publică prima lucrare – un pamflet împotriva catolicilor francezi – sub pseudonim.

Marcat deopotrivă de homosexualitate și de credința sa catolică, scrie o operă dominată de problema credinței, a binelui și răului, a sexualității. Între 1938 și 1996 publică 16 volume de jurnal. Al 17-lea și al 18-lea apar postum.

Este primit în Academia Franceză în 1972, iar în 1996 își anunță demisia, însă Academia nu va alege un succesor decât după decesul său. Moare în 1998. Este tatăl adoptiv al lui Jean-Eric Green, colaboratorul său în pregătirea jurnalului pentru tipar, el însuși scriitor.

Notele biografice și fragmentul de jurnal de mai jos fac parte din volumul „Plăcerea de a te povesti ție însuți”, apărut la Editura Humanitas în 2007 (ediția a II-a, antologie, traducere din franceză și prefață de Modest Morariu). Prima ediție a acestei antologii a apărut sub titlul Jurnal la Editura Univers în 1982.

„(…) 7 decembrie 1967. Citit mult Swift cu mare admirație, dar și cu o oarecare groază. Ferocitatea lui o pune în umbră pe cea a lui Voltaire. Fraza citată de Taine este uimitoare: mulțimea admiră un aristocrat lăfăindu-se într-o caleașcă; ceea ce admiră cu adevărat mulțimea este caleașca; ceea ce nu știe este că ea a plătit caleașca.

Văd lumea cu ochii unui om care va pleca în curând. Totul este frumos din cauza iminenței relative a plecării. Dacă recitesc multe cărți, o fac întru câtva și din acest motiv. Vreau desigur să inventariez ceea ce va trebui să părăsesc. Voi regreta mult lectura, îmi place acest mijloc de-a învăța, dar mormanul uriaș de cărți ce trebuie citite este descurajator. O iluzie, dacă stau să mă gândesc. Să ciugulim de ici și de colo este tot ce putem face, și-i destul, în general.

13 decembrie 1967. (…) Crima îngrozitoare a unui adolescent de cincisprezece ani care ucide cu o bâtă un copil de șapte ani. De ce? Micuțul era fericit, în timp ce asasinul său, copilul unor divorțați, nu.

Articolul lui Kanters (Robert Kanters, sociolog al literaturii, cronicar literar – n.tr.) despre cartea mea. Spune că vorbesc fără accent, pentru că m-am născut în Paris, dar că vocea este englezească, și spune lucruri pe care unii francezi le-ar păstra pentru ei. Ce să mai spunem de englezi!

(…) 30 decembrie 1967. (…) Dacă am putea înregistra ce ne spuneam unii altora și ni s-ar da apoi să ascultăm discul, ne-ar curge larcimile pe obraji, lacrimi de rușine și de mânie. Cum! Eu care mă credeam atât de drăguț, atât de răbdător și atât de politicos…

Mă plimb în grădină (nu pot spune: grădina mea, acest posesiv are ceva care îmi displace), ca un om din Evul Mediu care tocmai a aflat nu știu ce: descoperirea unui nou continent, invenția tiparului sau altceva. Într-adevăr, chiar adineauri, am auzit declarațiile lui Louis Armand despre calculator și informație. „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o din cauza științei? Unde este știința pe care am pierdut-o din cauza informației?” Niciodată ca astăzi n-au fost mai pline de înțeles aceste întrebări puse de T.S. Eliot.”

Foto Julien Green: (c) Louis Monier/Rda/ Leemage – https://www.causeur.fr/julien-green-litterature-paris-169336

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.