Mihail Sebastian este modelul meu de aspirație către libertate. Am spus mereu că voi reveni la el, mai ales atunci când voi simți că eșafodajul pe care e construit acest principiu al libertății începe să se clatine. Și o voi face atât cât îmi stă în putere de dur, de limpede sau de convingător.

Cred că libertatea nu ar trebui să fie negociabilă. Nici măcar impusă, așa cum cred unii că ar trebui să se procedeze. În orice condiții aș trăi, mizere, fără condiții, în pauperitate, fără mâncare suficientă, fără minime mijloace de trai sau în singurătate, nu-mi lua puținul rămas: oxigenul numit libertate.

Voi crede că faci un atentat la viața mea, că mă asasinezi moral și, poate, chiar fizic. Poate că ceea ce scriu acum e un avertisment care majorității concetățenilor mei li se va părea ridicol. Și eu am crezut astfel la începutul crizei Covid-19. Și eu am zis: sunt măsuri bune, care vor trece odată cu îndepărtarea pericolului.

Și eu am zis: îmi place ca amata să se implice, fiindcă acolo există cu adevărat disciplină, rigoare, fermitate. Or, în condiții de pericol maxim, e un lucru necesar. Iar respectul meu pentru oamenii în uniformă a crescut în câteva zile exponențial. Numai că, iată, există și nuanțe în toată povestea asta.

De ce trebuie să existe vehicule militare pe străzi? De ce acestea sunt însoțite de militari cu Kalașnikovul la umăr? Cu ce îmi va spori o astfel de măsură sentimentul de siguranță? Vă spun eu: mie, cu nimic. Dimpotrivă, imaginea asta îmi va amplifica sentimentul de neliniște, de teamă, de ne-siguranță. Or, prin măsurile luate, statul trebuie să mă facă să cred tocmai contrariul.

Statului român a început să-i placă exercițiul dictatului necondiționat. Statul român ne privește pe toți, fără judecăți diferențiate, ca posibili infractori sau ca potențiali cetățeni care încalcă „ordonanțele militare”. Ar fi hilar, dacă n-ar fi tragic. Voi auziți cum sună asta? „Ordonanță militară”! Ce anume vă sugerează o asemenea sintagmă total nefericită?

În timpul ăsta unii cetățeni ai României „libere” se extaziază în fața acestei realități. Cetățenilor care cred că exercițiul libertății este negociabil le place pasul de defilare, arma în bandulieră, salutul ferm, obediența în fața ordinelor, supunerea, contractul în alb cu o putere mai oarbă decât în celebrul roman al lui Saramago.

În momentul în care scriu aceste rânduri se pregătește o nouă „ordonanță militară”. Nu mai știu a câta și nici nu mai contează. Deunăzi, spitalul ăla din Suceava a fost cadorisit cu o „conducere militară”. Mâine, poimâine o să ne trezim în plină distopie (dacă nu suntem deja într-una) militară.

Ca fost soldat neinstruit în armata română – în care am pierdut aproape doi ani din cei mai frumoși ani ai vieții mele, fără să cred că voi scăpa cu viață – pot să vă spun un singur lucru: da, armata e necesară, dar habar nu aveți de câte abuzuri sunt capabili acești oameni în uniformă. Habar nu aveți. Omul poate fi umilit în fel și chip. Nu vă doresc să fiți însă vreodată umilit de un cadru militar. O va face, vă asigur, respectând ordinele.

Îmi amintesc că în regulamentul de instrucție exista un articol de care râdeau toți soldații: când i se dă ordinul „Pas alergător, marș!”, militarul trebuie să execute 270 de pași pe minut. Și unii ofițeri, așa cum vă spuneam, cu regulamentul respectiv în mână, aveau pretenția să alergăm, cu harnașamentul pe noi, mai ceva decât Carl Lewis. Vi se pare absurd? Și mie mi se părea la fel. Și eu râdeam când auzeam idioțenia asta. Cum să alergi cu 270 de pași pe minut? E imposibil!

Ei bine, dragi concetățeni seduși de parada militară care ni se derulează prin fața ochilor, deși nu e ziua națională, aflați de la mine că în armată ordinul nu se discută. Iar pentru că un organism statal fără judecăți diferențiate emite una după alta, în vremuri de pace, „ordonanțe militare”, nu prea îmi mai vine să râd. Chestia e serioasă. Lor le place să dea ordine, în numele unei situații de urgență reale. Dar vom vedea cum va mai fi după ce trece urgia.

Îndrăznesc să cred că tipilor le va plăcea să ordone în continuare. Aș vrea să mă înșel, dar după cum evoluează lucrurile în România, nu cred. Mai ales că avem, slavă domnului, suficiente antecedente. Sunt și astăzi indivizi care-l plâng pe mareșalul Antonescu. Așa că stai vigilent, popor român, fiindcă nu știi ce va veni.

Și încă un lucru: citește, drag popor român, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Poate vei învăța ceva despre himera asta numită libertate.

Sâmbătă, 8 aprilie 1944

Patru zile după bombardament orașul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu știa exact ce este – nimănui nu-i venea să creadă…) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruțe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens și tragi-comic Sfântu Gheorghe.

Azi au început să circule, pe ici, pe colo, câteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraș n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcționează. Șiruri întregi de femei și copii cu găleți de apă vin de la diverse puțuri sau cișmele, unde se face coadă.

Într-o oră (și nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraș cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcțiuni de viață.

Numărul morților nu se cunoaște. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Câteva sute? Câteva mii? 4200 îmi spunea Rosetti alaltăieri – dar nici asta nu e sigur.

Ieri după-masă am fost în cartierul Grivița. De la gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliștea e sfâșietoare. Se mai dezgroapă încă morți, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colț de stradă trei femei boceau cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșiindu-și hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.

Viziunea, atroce, de coșmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință.

Acum 5 ani, când îmi făceam concentrarea la Mogoșoaia, treceam în fiecare zi, în zori și seara, prin cartierul gării. Citeam cu aviditate ziarul de dimineață la plecare, ziarul de seară la întoarcere, urmăream cu angoissă telegramele… Știam că războiul apăsa asupra noastră… Știam că soarta se decide în acele telegrame și pentru noi, care plecam spre câmpul de instrucție, și pentru negustorii care deschideau cu zgomot prăvăliile și pentru toți trecătorii care grăbeau spre piață, spre gară, spre ateliere, dar nimeni, nimeni nu avea în ochi tabloul funebru al unei zile de primăvară friguroasă – cinci ani mai târziu – fumegând printre ruine, cu o pâclă de incendiu și masacru.

E ciudat că în timpul bombardamentului n-am avut deloc impresia că e ceva foarte serios. La început crezusem că e un exercițiu (fusese unul cu 3 ore mai devreme). Pe urmă, când au început bubuiturile, am crezut că sunt ale artileriei antiaeriene. Au fost vreo două zguduiri mai puternice, dar parcă nu de bombă.

Când am ieșit în curte am văzut plutind nenumărate hârtii colorate (manifeste probabil) și am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decât manifeste… Primele zvonuri venite din oraș (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol…) mi s-au părut născociri.

Când am ieșit spre centru, o stranie agitație nervoasă însuflețea străzile, parcă mai mult din curiozitate decât din groază. Abea mai târziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.

Casa lui Leni, complet năruită. Am fost alaltăieri acolo, ca să-i ajut să scormonim printre dărâmături, în căutarea lucrurilor ce mai puteau fi salvate.

Mary, tânăra maichiuristă care venea în fiecare vineri dimineața, a fost ucisă. Era așa de tânără, așa de drăguță, așa de curată. O midinetă, dar grațioasă ca un copil, și cuminte ca o domnișoară de pension.

Când din miile de morți anonimi unul poartă un obraz pe care îl cunoști, un zâmbet pe care l-ai văzut, moartea redevine ceva înfiorător de concret.

Aristide, Rosetti, Camil, Vișoianu au fugit. Care unde a putut. Nu rămâne nimeni pe loc, decât noi – pentru care orice gând de plecare e exclus.

Încremenirea provocată de bombardamentul de marți încetul cu încetul va trece. Rămâne însă așteptarea plină de neliniște a viitorului bombardament. Când va fi? Cum va fi? În ce cartier? Vom scăpa? Cine va scăpa?

Și nu e vorba numai de scăpare fizică. E toată mizeria care urmează și toată primejdia inclusă într-o atmosferă generală de disperare, de furie, de ură.

Pentru moment, nici un simptom de criză antisemită. Dar o criză antisemită e oricând posibilă.”

(fragment din volumul „Jurnal 1935-1944”, de Mihail Sebastian, Editura Humanitas, 2016)

Sursa foto featured:  https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-4-aprilie-1944/  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.