Mă întorc mereu la Mihail Sebastian din nevoia, cred, de a-mi confirma faptul că am scris un roman care-i poartă numele. Vremea când lucram la „Sebastian” mi se pare deja atât de îndepărtată încât am senzația că e ca în vis: ești conștient că ai făcut un lucru de care în fond nu ești capabil și care în realitate nu există.

Dar dacă, așa cum se mai afirmă, și viața e un vis, atunci și romanul meu e posibil să existe cu numele meu pe copertă. Asta dacă nu cumva altcineva – admițând că ne schimbăm perpetuu – a scris toate acele pagini. Ceea ce e cert în momentul ăsta este că n-aș mai putea să o iau de la capăt. De-aia și cred uneori, cu o convingere nebună, că nu eu sunt autorul acestui roman.

Mihail Sebastian – omul – a existat însă: a iubit, a suferit, a avut speranțe, dezamăgiri, regrete, spaime, visuri, melancolii… Cea mai certă mărturie în sensul ăsta rămâne Jurnalul. Am ales astăzi, pentru rubrica „Ce făcea…”, un fragment din ianuarie 1942, un început de an parcă la fel de întunecat precum cel pe care-l trăim chiar acum, în aceste zile în care națiunile lumii își umflă mușchii și continentele sunt cuprinse de un pârjol apocaliptic.

1 ianuarie 1942, joi

Zilele trec încet, dar anii repede. 1942! Ce depărtat mi se părea, ce problematic, ce ireal! «Războiul se va sfârși în ‘42», se spunea la început, acum un an, acum doi – și eu mă îngrozeam de un atât de lung termen. «Războiul se sfârșește în 1942» era pentru mine un fel de «războiul nu se mai sfârșește niciodată». 1942 era viitorul opac, necunoscutul, depărtarea, neputința de a ști, hazardul. Și acum, iată, suntem în 1942 – cu toate vechile noastre întrebări și terori.

2 ianuarie 1942, vineri

Frază din proclamația lui Hitler de Anul Nou: «Încercarea sa (…a inamicului sovietic…) de a răsturna destinul în iarna 1941-1942, spre a porni din nou contra noastră, va trebui să dea greș și va da greș.»

A răsturna destinul! Nici vorbă nu putea fi acum 3 luni de un asemenea lucru. Astăzi problema se pune. E posibil, e omenește posibil, e de crezut, e în orice caz de presupus, și oricum nu e absurd, nu e exclus ca rușii să «răstoarne destinul». E posibil să întoarcă frontul. E posibil să schimbe fundamental situația. De la căderea Rostovului războiul a luat o nouă față. E mai mult poate decât un nou moment: e un nou război, e alt război. Sunt, personal, înclinat să privesc lucrurile potolit, cu moderație, fără iluzii. Îmi spun că armata germană e încă o formidabilă mașină. Îmi spun că iarna e o încercare cumplită pentru nemți, dar nu fatală. Pe de altă parte, ofensiva rusă nu mi se pare de anvergura și violența șocului german. Văd foarte bine o redresare germană din primăvară. Văd foarte bine din aprilie până în octomvrie 6 luni de mari succese germane. Abia atunci, în pragul iernii viitoare, criza ar reveni acută. Dar dacă acesta a fost raționamentul meu până deunăzi, dacă nici o clipă nu m-am lăsat antrenat în așteptări senzaționale, trebuie să recunosc că sunt în ultimul timp elemente care justifică și asemenea așteptări.

Rostovul a însemnat punctul ultim al ofensivei germane și trecerea, silită, de la războiul de mișcare la războiul de poziție. Schimbarea lui Brauchitsch a arătat că această trecere corespunde unei crize mai adânci, de comandament, de concepție, de politică generală în conducerea războiului. Ofensiva rusă pe toată întinderea frontului a dovedit că rușii nu acceptă armistițiul de iarnă și iau ei inițiativa. Lovitura de la Kerci și Feodosia arată în fine că armata lor are o anumită putere de șoc, verificată subit într-o operație absolut neașteptată. Sunt incontestabil fapte noi. Ele vor duce la o «răsturnare de destin»? Nu știu și, în ce mă privește, mai degrabă cred că nu. Dar întrebarea se pune.

Sâmbătă, 3 ianuarie [1942]

În Filipine, japonezii ocupă Manila. În Libia, englezii ocupă Bardia.

Nicușor Constantinescu* (văzut aseară la Leni) îmi propune să scriu o piesă. El e gata s-o semneze, s-o prezinte unui teatru, s-o joace. Tantiemele îmi revin. După război, vom spune adevărul. Gestul e emoționant. Mă întreb dacă aș fi fost în stare să-l fac la rândul meu. E poate cel mai mare sacrificiu pe care un scriitor l-ar putea consimți. Îmi spun că pentru N.C. literatura e cu totul altceva decât pentru mine. Îmi spun că el ia scrisul în glumă. Că nimic nu-l angajează. Că nu-și recunoaște în fond nici un fel de responsabilitate artistică. Îmi spun toate acestea – și totuși încă propunerea lui mi se pare de un devotament, de o dezinteresare, de o generozitate fără egal. Vreau să uzez de oportunitatea care mi se oferă. E un mijloc de a câștiga câteva zeci de mii de lei, poate chiar mai mult. Poate fi pentru câtva timp o soluție salvatoare: chirie, datorii plătite, bani pentru coșniță… Toată ziua m-am gândit numai la asta. Trebuie să scriu repede o piesă. Repede! Voi fi în stare? Nici unul din proiectele mele de piesă mai vechi nu e utilizabil. «Libertate» e politicește imposibil. N-ar putea fi jucat decât după război. «Gunther» e de asemeni imposibil, fiindcă mă descoperă: va fi ușor să se observe că e o temă reluată din Accidentul. Rămân Ultima oră și «Fapt divers». Amândouă insuficient conturate. În plus, Ultima oră poate crea de asemeni dificultăți de ordin politic. Iar «Fapt divers» mă tem că e prea grav pentru semnătura lui Nicușor. Așa de grav, încât ar fi neplauzibil. Ceea ce ar trebui ar fi o comedie ușoară, nu scrisă propriu-zis, ci confecționată. E o chestiune de dexteritate, de meșteșug. Voi reuși? Voi fi în stare? Voi avea norocul să găsesc ceva? Voi putea lucra destul de repede?

Citeam de câteva zile Pascal (Les Provinciales). L-am abandonat azi pentru Pagnol. Voi ceti câteva piese, ca să mă apropiu de teatru. Sunt deci[s] să nu am nici un scrupul – dar e de ajuns?”

*Nicușor Constantinescu: autor dramatic, director al Teatrului „Alhambra”.

Fragment preluat din ediția 2016, Editura Humanitas, „Mihail Sebastian – jurnal 1935-1944”, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefață și note de Leon Volovici, traduceri de Alina Skultety.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.