Merg mai departe, așadar, cu rubrica „Ce făcea…”, gândindu-mă că sunt multe surprize care ne așteaptă și că le vom degusta împreună, mai cu seamă având în vedere că nu am citit până acum chiar toate cărțile de corespondență sau memorii pe care le am în bibliotecă. Este un câștig cu atât mai mare cu cât voi scoate la lumină, măcar pentru mine, volume uitate.

Astăzi m-am oprit la Mihail Sebastian (pe care l-am evocat adesea pe www.omiedesemne.ro din rațiuni lesne de înțeles, motivul principal fiind acela că, plăcându-mi atât de mult omul și personajul, m-am decis să scriu un roman despre el) în principal datorită notei pe care o veți vedea despre impostura lui Nae Ionescu. Dar, înainte de toate, așa cum v-am obișnuit, să dau câteva note biografice (extrase, ca și însemnările diaristice, din volumul „Mihail Sebastian. Jurnal 1935 – 1944”, Editura Humanitas, 2016).

Mihail Sebastian (pseudonimul literar al lui Iosif M. Hechter) s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila. Între 1915 și 1926 a urmat clasele primare și liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul natal. A absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Filozofie ale Universității din București, după care a încercat, fără succes, să-și ia doctoratul la Paris.

A debutat în 1926 cu versuri în revista ieșeană Lumea. Bazar săptămânal, iar publicistic în ziarul Politica. Din 1928 începe să publice în Universul literar, Tiparnița literară, Vremea. În același an devine colaborator, apoi (până în decembrie 1933) redactor la Cuvântul lui Nae Ionescu.

În 1932 – 1933 este redactor la România literară (săptămânal condus de Liviu Rebreanu), iar între 1932 – 1936 colaborează la revista Azi (condusă de Zaharia Stancu), apoi la Revista Fundațiilor Regale (redactor între 1936 – 1940), Rampa, Viața românească, L`Indépendance roumaine etc.

În 1932 îi apare primul volum, Fragmente dintr-un roman găsit, iar un an mai târziu romanul Femei. În 1934 publică De două mii de ani… cu o prefață (care a făcut multă vâlvă în epocă) de Nae Ionescu. În 1935 îi apare eseul Cum am devenit huligan.

Îi mai apar romanele Orașul cu salcâmi (1935, premiat de Societatea Scriitorilor Români) și Accidentul (1940). Se impune în viața literară ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră, Insula (piesă rămasă neterminată, continuată de bunul său prieten, Mircea Șeptilici).

Începând cu septembrie 1940 devine una dintre numeroasele victime ale legilor antisemite, fiind concediat din serviciul de la Revista Fundațiilor Regale și retrăgându-i-se licența de avocat. În timpul războiului nu are drept de semnătură și, ca să-și asigure existența, lucrează ca profesor de literatura română la Liceul Evreiesc din București.

La începutul lui 1945 este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același an ia ființă Universitatea Liberă Democratică, unde ar fi urmat să țină cursuri. Moare în urma unui accident pe 29 mai 1945, fiind lovit de un camion în timp ce se îndrepta către Universitate.

Prima ediție a Jurnalului a apărut în 1996 la Editura Humanitas.

Joi, 14 mai 1936

Astă-noapte, de la Stuttgart, o simfonie concertantă de Mozart și pe urmă – mare surpriză! – Kleine Nachtmusik.

Mi-a părut bine să o reascult, de vreme ce e așa de mult legată de piesa mea. Din nefericire, aparatul meu de radio este prăpădit rău. Totuși am prins suficiente pasaje. Și asta mă întoarce spre piesă, pe care în ultimele zile am abandonat-o. Ar trebui neapărat să plec, măcar pentru trei zile, ca să regăsesc filonul pentru moment întrerupt.

Citesc – nu știu de ce cu atâta întârziere, căci o aveam de mult în bibliotecă – Années décisives de Oswald Spengler. Surpriza de a găsi fraze întregi, formule, idei, paradoxe din cursul lui Nae. Tot cursul lui de anul trecut (politică internă și externă, pace, război, definiția națiunii), toate „loviturile” lui (Singapor, Franța care moare, Rusia putere asiatică, Anglia în lichidare), totul e în Spengler cu o înmărmuritoare asemănare de termeni.

Și încă n-am terminat…

Alaltăieri, la Brașov, la procesul studenților gardiști, Nae a declarat (i-am citit depoziția în ziare) că nu orice asasinat e interzis de religie și că deci în mod firesc studențimea se solidarizează cu asasinii lui Duca.

Cred că nu mă voi mai duce la cursul lui. Nu ca să dau „sancțiuni” împotriva lui. Dar, foarte sincer vorbind, Nae Ionescu începe să nu mai fie interesant. E prea simplă schema lui.

Duminică, 17 mai 1936

Azi o lună plecam de la Breaza. Și de atunci piesa mea a rămas locului. Nu e păcat să o las să se înnămolească?

Voi regăsi vreodată ritmul fericit, pe care îl descoperisem în cele cinci zile de la Breaza?

Trebuie să plec neapărat. Poate că e o simplă prejudecată, dar acuma prea s-a înrădăcinat: nu pot să scriu aici. Am încercat și astă-seară, dar nu merge. Ce e mai stupid este că întreg actul I îmi este clar în minte, frază cu frază. Totuși nu merge.

Mi-am consultat agenda – și cred că, dacă am puțină voință, pot pleca miercuri seara și să rămân până luni dimineața. Ar fi patru zile de lucru. Nu trebuie să le las să se piardă. Dar nu am bani. Mama trebuie să plece, sâmbătă am procesul sorei lui Aderca. Totuși, totuși…”

Foto credit Mihail Sebastian: https://silviutolu.com/mihail-sebastian/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment