Am mai spus-o și cu alte ocazii: îmi plac la nebunie jurnalele. Le citesc pasionat (și acum citesc unul, „Infrapaginal” al lui Ciprian Măceșaru), nu neapărat pentru conținutul lor „realist”, ci pentru literatura din ele, pentru situațiile de acolo, (de)scrise cu talent, convingător, seducător, amăgitor adesea, fiindcă și amăgirile de genul ăsta sunt bune de vreme ce, aflați într-un prezent perpetuu, tânjim după trecut temându-ne, discret, în sinea noastră, de ceea ce ne va aduce viitorul.

Nu mai știu de câte ori am citit Jurnalul lui Mircea Cărtărescu. Tot, nu numai cel din anumite perioade. Este, cred, alături de Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, de Jurnalul lui Mihail Sebastian și de „Zodia cancerului” al lui Radu Vancu, unul dintre cele mai îndrăgite pe care le am în (noua mea) bibliotecă.

Mi se întâmplă, uneori, să iau la întâmplare vreuna dintre aceste cărți și să le deschid într-o perioadă care corespunde celei din prezent. De exemplu, dacă sunt în noiembrie, mă întreb: ce-o fi făcut Mircea Cărtărescu prin noiembrie, în anul cutare? Așa că iau cartea, o deschid și citesc. E un fel de lectură pe sărite, nu mai puțin pasionantă decât cea de la un capăt la celălalt.

Datorită acestui gen de curiozitate m-am gândit că aș putea să deschid o rubrică nouă, aici, pe www.omiedesemne.ro, ca să vedem împreună ce mai făceau, cândva, unii dintre scriitorii noștri preferați. Am ales, deloc întâmplător, să încep această rubrică cu un fragment din volumul  „Jurnal I 1990 – 1996” al lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, 2005).

Iată ce făcea Mircea Cărtărescu la începutul lui mai 1990:

1 mai Am citit Xilofonul Simonei și am făcut o cronică, dar nu-mi arde de literatură. Nu mă simt bine. Sunt acum o termită oarbă, care-ar vrea să facă de una singură o construcție care să sprijine cerul.

Mă-mpleticesc pe câmpia fără reliefuri. Recitesc uneori câte ceva din ce scriam atunci. Parcă nu-s textele mele. Miros de narcisă și muzică de Beatles. And so on & so forth. Sunt într-o groapă fără speranță. Fără urmă de lumină sau de speranță.

Sunt ca un sac de box în care se lovește cu atâta forță și atât de surd, încât pielea rămâne netedă, dar înăuntru totul e făcut țăndări. Rinichii și ficatul și splina  creierului meu sunt zdrențe. Durerea de cap e materialitatea lumii mele.

Azi, lucrând la Lulu, am simțit prima dată după aproape doi ani, în preajma mea, nebunia. A scrisului adevărat, creator. Fără pericolul ăsta psihic permanent orice «strădanie» e inutilă. Lulu, poemul ăsta în care merg mai adânc în mine decât oricând, poate fi culoarul către altceva. Dar atenție, e pericol mare. Păianjenul e cu adevărat acolo. Și puțini cititori vor avea curajul să mă urmeze.

Citesc În graba mare de John Wain, foarte rudimentar. Publicat, e drept, la 28 de ani și, e drept, cu un simț al situațiilor, dialogului și tot ce ține de proză, la care eu nici nu pot visa măcar.

6 mai  Încep să-nțeleg drama care e pe cale să se-ntâmple. O nouă dictatură, un nou sistem concentraționar se vor instaura în nenorocita țară a noastră. Totul, de pe 22 încoace, a fost minciună, manevră și mascaradă.

Greu m-am lămurit, dar acum știu, acum sunt sigur. Este revoluție, și revoluția e pe cale să fie înăbușită. Ca toate revoluțiile. Până la schimbarea sistemului social este mult mai mare distanța decât aș fi crezut. Eu nu mai stau deoparte. Am fost jalnic până acum, dar sper să mă reabilitez.

Iau parte la acțiunea disperată, tragică, din Piața Golanilor, fără să cred în reușita, ci doar în necesitatea ei. Dumnezeule, când credeam că am scăpat de rău, iată că răul revine, mascat, cu pași de pâslă, dar cu atât mai terifiant. Va fi jale. Și libertatea rămâne mai departe un mit.”

Nu aveți senzația că rândurile astea au fost scrise ieri? Iată în ce constă magia unor astfel de rememorări, mai ales când ele poartă semnătura lui Mircea Cărtărescu. Voi, cei care ați trăit vremurile acelea, ce făceați în mai 1990?

Foto credit Mircea Cărtărescu: https://specialarad.ro/mircea-cartarescu-premiu-literar-de-prestigiu-in-germania/     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.