Vă obișnuisem cândva cu rubrica „Ce făcea…” extrăgând pasaje din jurnalele scriitorilor și reînviind astfel perioade spre care privim ba cu nostalgie – asta dacă le-am trăit –, ba cu admirație & oroare – dacă timpurile dificile și prea îndepărtate pentru noi au fost evocate cu talent și luciditate de scriitori intrați deja în canonul clasic.

Rubrica „Ce făcea…” a fost destul de vitregită, fiindcă au existat începuturi entuziaste, delăsări impardonabile, reveniri promițătoare și amnezii inexplicabile de-a lungul existenței acesteia. Avem de-a face cu o nouă (a câta oare?) revenire, cu speranța că voi respecta, în fiecare duminică, ritmul autoimpus.

Și, fiindcă tot suntem la capitolul reveriilor, mă gândesc din când în când la anii ’90 cu sentimente destul de amestecate, ca la un iureș de fapte care se suprapun haotic, fiindcă timpul s-a grăbit considerabil în acea perioadă și aproape că n-am fost în stare să-mi dau seama ce se întâmplă, că am și plonjat în anii 2000.

Așadar, să vedem ce scria Mircea Cărtărescu la sfârșitul lui noiembrie 1991, an turbulent și complicat, an al zvârcolirilor sociale și al căutărilor de tot soiul. Fragmentul este din volumul Jurnal I 1990-1996, apărut la Editura Humanitas în 2005 (ediția a doua).

20 nov. Câteva semne bizare pe degete, o zbatere obraznică a unui mușchi la rădăcina nasului, o eczemă în talpă – bilanțul toamnei ăsteia care, dacă socotesc și deprimanta sterilitate, aproape absolută, și împăienjenirea minții (deși am ajuns la 3-4 cafele pe zi, sau poate tocmai de-aia), are cu ce se lăuda.

Toamna asta mi-a mai adus un automobil de culoare crem. Și o scrisoare – indiferentă – în cutia poștală. Și amintirea unor dimineți cu ceață și mari frunze galbene, moarte și ude pe asfalt. Și 3-4 poeme imbecile.

Harta cerului înstelat reprodusă pe pielea unui om, din ce în ce mai precis, prin alunițele care-i apar de-a lungul anilor. Cum se numește ghicitul în alunițe? N-ar strica puțină documentare.

Dacă aș fi în formă, aș relua romanul. Sau, of course, aș mai scrie o nuvelă. Poate s-o încep tot la Sinaia.

21 nov. Stafia din mecanism de Arthur Koestler.

În lumina gri a unui amurg timpuriu de aproape-iarnă (e doar ora 4), privesc pagina de pe masă, peste care fusese cea pe care scrisesem niște versuri. Pe foaia albă au rămas urmele și mai albe, în relief, ale șirurilor absente. O minus-poezie, o poezie a orbilor, în tristețea udă a pierderii de lumină.

22 nov. O cafea proastă îți poate da uneori o exaltare bună, pentru că al treilea ochi poate fi forțat să se deschidă nu numai cu o formulă incantatorie, ci și cu un cric primitiv. Hei-rup și oul de cristal de sub pielițele roz și ude se descoperă, umed încă de sânge, dar umezeala se zvântă într-un abur curcubean și rămâne nebunia limpede-ntunecată a lentilei (prin care poți vedea, mărit monstruos, Homunculul stăpân pe nervi și pe minte).

Îi vezi ochiul de cristal acoperit de pielițe din frunte și ochiul se deschide și prin lentila mărită de lentilă vezi un Homuncul mai monstruos decât primul, al cărui ochi de cristal se deschide și el, așa că minusculul și enormul alternează de-a lungul șirului nesfârșit, fiece Homuncul fiind locuit de altul cu mult mai mare, până când, la capătul imposibil al șirului, infinitul mic și infinitul mare devin una. Sau Unul. Căci, cu cât cutia e mai mică, cu atât conținutul e mai mare.

Genialitatea ca supremă rătăcire a drumului. Dar asta a spus-o deja Egor. Acum ar trebui să acumulez putere, de-acum în șapte sau zece ani ar trebui să am acea carte. De-acum mintea mea ar trebui să-și dea drumul ca să fac acel lucru care să meargă mai departe decât s-a mers.

26 nov. Eu și mama în întunericul aproape total al camerei, șoptindu-ne ceva. Am vreo cinci ani și abia ne-am mutat în blocul de pe Ștefan cel Mare. Din timp în timp, în camera doar cu un pat se strecoară o undă albastră de la vreo reclamă din centru. Stăm la întunericul unei lumânări, e o seară de toamnă târzie, geamul e ud și nu ne reflectă decât pe noi, foarte slab, într-un strop de roșu enigmatic.

Stau așa de fericit lângă mama, culcați în pat și șușotind, sunt ca un animal micuț, care simte căldura blanei mamei lui. Și în toate acele seri, în care prima dată parcă îmi dădeam seama că sunt – și între primele pe care  memoria mea le-a reținut –, era ceva fantastic, lumea era misterioasă și, dacă trebuia să ne ridicăm din pat și să mergem la cumpărături, toate locurile, magazinele luminate în noapte, tutungeriile și centrele de pâine (le visez atât de des, așa cum erau pe atunci) mi se păreau mărețe și amenințătoare ca de pe altă lume și totul părea să aibă o semnificație din care eu însumi făceam parte.

Uneori, când ne-ntorceam, greșeam scara blocului. Urcam cu liftul până la etajul nostru și ne pomeneam pe un palier cu totul străin, cu altfel de uși, cu un leandru puricios într-un colț, care toate erau cu mult mai stranii decât își poate un adult închipui, era panica dispariției casei și lumii, care se modificase și ne aruncase din realitate.

Creanga de aur a lui Sadoveanu și Alesul de Th. Mann.”

Foto credits Mircea Cărtărescu: https://bit.ly/3mlmCd9

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.