„Zen” este unul dintre jurnalele lui Mircea Cărtărescu la care adesea revin cu sentimentul că retrăiesc, tras la indigo, un vis care mi-a rămas în pliurile memoriei din vremuri – chiar așa – imemoriale. Senzația pe care o am citind unele dintre paginile acestea este de retrăire a ceea ce este esențial bun în această lume, de realimentare a rezervorului ajuns la cota de avarie a inspirației, a iubirii pentru ceea ce este cu adevărat frumos – și nu spus de dragul de a fi spus sau pentru a face o reverență nesinceră și ridicolă –, precum și a nevoii insațiabile de revoltă împotriva realităților care ne intoxică viața.

Găsesc aici, ca oriunde altundeva în cărțile lui M.C., literatură în stare pură, literatură care mă pune în fața oglinzii și mă face să mă întreb: „Dar tu de ce mai scrii? De ce înnegrești paginile de vreme ce literatura mare e scrisă deja?” Și nu știu să-mi dau un răspuns, așa cum nu știu să definesc – de aceea o fac și aici atât de stângaci – din ce e plămădită o astfel de literatură, cum e posibil să existe și ce ar trebui să fac ca să pot ajunge și eu acolo, unde nu ajunge oricine.

Dar mă liniștesc, fiindcă totul e vis și mă consolez cu gândul că mă voi trezi într-un alt timp și voi înțelege, voi fi în stare să descifrez, să descos materia din care a fost creată această literatură, chiar dacă va fi mult prea târziu pentru răspunsuri sau pentru alte întrebări.

30 nov 2005

Foarte lungă călătorie în Italia și Franța, lungă și cu totul indiferentă, memorabilă doar prin oboseala din oase, dacă oasele au memorie, și au. Lolita citită în trenuri care aleargă prin câmpii umede, gri, fără realitate. Medicamente înghițite unele după altele, crize de tuse în miez de noapte. Fețe apropiindu-se de a mea, camere de hotel mereu similare.

Parisul nins și Parisul cu lună plină. Pirineii în zare, peste olane mediteraneene. Gioconda cu mustăți și barbișon într-o expoziție DADA: „Elle a chaud au cul comme des ciseax ouvertes”. Legătura cu PCF nu foarte clară. Mircea, unde ești, unde mă-ta mai ești? Scriu aici, la Viena, pe masa mea de brad  și la fiecare literă se cutremură toată masa ca de-o profeție.

Am fost un scriitor de duzină, căci am avut 11 colegi care n-au cucerit Franța, ci doar au punctat-o, ca furnicile, cu dâre odorifice, în lung și-n lat. Fotografii mult mai reale ca fețele din ele. Orice, orice pe lume mai real decât amărâta mea de realitate. Și fantomele, și fantasmele, și aburul, și vântul. Valize împachetate și despachetate zilnic. Dușuri răuvoitoare în săli de baie străine.

Orașe – colonii de termite umane pe fața albăstruie a unei sfere. Mereu identice, până-n cele mai mici detalii. Eu, fața mea asimetrică, în vitrina lucioasă a câte unei librării, alături de fața asimetrică a soarelui. Pe fond de cărți, Orbitor și LOeil en feu, masive, urâte și necitite de nimeni. Recepții de care mi-e frică, unde nu ajung niciodată să mănânc ceva. Însoțitoare binevoitoare și absente, înciudate că nu sunt un om drăguț.

Franțuzoaice cu ochii reci ai lui Rimbaud, imposibil de-nțeles de ce trăiesc, de ce mi s-au arătat în acest vis. Tristețe devastatoare în Parisu-nghețat, prin care trec cu fesul meu de rapper îndesat pân-la sprâncene. Case de schimb și bănci care-mi refuză cecurile. Sunt român, am pașaport românesc, nou, țeapăn, mirosind a clei tipografic.

De ce Dumnezeu sunt român și nu tenie sau ocean? Microbuze albe – waiting for the van to come – unde îți pui centura chiar pe locurile din spate. A fost teribil de frig sub stelele din Aix, dar în mașină e și mai frig. Conversație franțuzească pe care n-o asculți. Cetăți pe care nu le vezi. Olării tradiționale în care nu intri. Pentru că deprimarea și tristețea și absența îți umplu ochii cu apă.

Monsieur Not, plumpy, adus de șale și zâmbind ca-n filmele anilor ’50, cu capul lui riguros rotund, de boxer: „Allez vous faire foutre” din „ma potterie”: ce ziceți mai bine de-un Pernod la colț, pe zinc? Și cei trei fii și nepoți ai lui, în salopete crăpând pe ei. Din buzunarul jegos de argilă, căpșorul ițit, lucios, al telefonului mobil. Ah, și nesfârșite restaurante, braserii, ospătării și baruri, mai multe ca oriunde-n lume, făcute pentru oameni care mănâncă așa cum alții citesc sau fac sex.

Foie gras uber alles. Role untoase, grăsoase, de ficat de gâscă pe un pat de salăți ale ursului. Un desen palid, cu zone mai grena și altele bătând spre oranj, deconspiră proveniența organică a ce savurați, canibalilor. Vin apoi, vin în spume, pocale fumegătoare la orice masă, căzi pline cu vin roșu, closete pline cu vin roșu, stomacuri și stilouri și lingurițe și – se presupune – păsărici franțuzești mustind de vin roșu, pătând chiloții proaspeți, abia luați de pe calorifer.

Vin roșu până iese pe ochi, până-ți izbucnește, ca dup-o ruptură de anevrism, în cei doi plămâni. It’s all too much, no need to say… Serile, schimbând trei canale pe secundă la televizor: o față care vorbește, o altă față care vorbește, multe fețe care vorbesc, niște fotbaliști în fața porții, o scenă de film enigmatică (ar putea fi pe Jupiter sau la zece kilometri sub pământ), un desen animat japonez, un scriitor – evident – român stând în pat și schimbând canalele în liniștea neliniștită a hotelului Royal (Boulevard Raspail, în zăpadă), niște lei moțăind, mâncați de muște, niște tipe slăbind pe o mașină de slăbit.

Bideu în sala de baie-nghețată: robinete nichelate, țeava direcționabilă. Și iarăși fețe, iarăși corpuri în stofe aspre și lână moale, ochi prin care se zăresc suflete. Dinți animalic strălucitori. Recepție triumfală în sala cailor din Palazzo Té: pereți pictați cu patrupede grase, cu fețe de om.

În altă sală, erotismul famelic al Evului Mediu: un priap sculat, nimfe excizate, veselie cam tâmpă. Mâna se pune, nu se face nici o minune. Mulțumiri tuturor: notabilităților, primarului, până și cailor. Îl înțeleg pe Mathew care mulțumea pereților și aleilor, în departele Bloomington.

Bruno cel brun, Ana cea blandiană. Tăvi de argint masiv pe care scrie „Il vincitore”. Plicuri șocant de subțiri, cu parai. În mașina prea mică pentru masiva șoferiță, rulăm prin orașul ciorapilor de damă. Clădire aproape la fel de masivă în față. Se trage lateral o poartă de fier nituit. Hei, dar clădirea are gratii la geamuri! Director mic și chel  de închisoare psihiatrică de maximă securitate.

Voi face o lectură nebunilor criminali. Fo 15-16. Aproape numai femei. Fețe inteligibile, în fine. Politețe abolită, în fine.  Nici un rânjet social nu-l stimulează pe-al meu. Mușchii vomerilor se pot, aici, relaxa. Fețe patibulare, ar spune H.P. Mulți sedați, puțini aleși. Alții – simple ilustrații la tratatul lui Lombroso. Un păr portocaliu cu firul de douăzeci de ori mai gros decât cel normal, o frunticulă coșoasă, ochii preaturburatei Pena Corcodușa.

O băbuță uscată și cordială, elegantă-n felul băbuțelor elegante, ne-ndeamnă să mai luăm covrigei și pufuleți din castronașe. Și-a omorât ambii fii, ne șoptește șoferița masivă. O fată tânără, rotund de grasă, cu ochi ciudat de limpezi, rupe scaunul în fundul sălii. Institutoarea care îi are în grijă să tot aibă 50 de ani, dar are corp de top model, strâns în chingi de catifea.

Picioarele ei lungi și bronzate se desprind de-a dreptul dintr-un cap zbârcit, vopsit proaspăt. Discut cu psihopații și, un pic, irealitatea se rupe, cum spui „se rupe flegma”. Trăncăneli în tren, cu băieți care-și închipuie că sunt rivalii tăi literari, care văd o față-n fața lor, Cărtărescu, da, care te-au construit din vorbe și fapte și care trebuie acum să te deconstruiască.

Niciodată n-au să știe cu cine au stat față-n față, cum fetița vorbește vesel cu pedofilul și cum între păianjen și coleoptera prinsă-n pânza aeriană pare-a se duce, o vreme, o destinsă conversație literară. Dar el e din altă specie, și dacă-i spui „literatură” privește alb, ca orbul dacă-i spui „albastru”. Și nici măcar nu privește, așa cum nu te privesc statuile când te fixează cu ochii.

Niciodată n-au să-nțeleagă distanța dintre tine și-un scriitor, unul ca ei, unul dintre ei. Și nume care-ar putea să fie pur și simplu invenții: Carcasonne, Castelnaudry – dotat cu casoullet și traducător din Legiunea Străină – , chiar Le Havre sau Bordeaux. Gâsca prin apă trece temeinic, lăsând o dâră de cristale Swarowski, față de trecerea mea prin Italia, Franța, viața mea, epoca mea, lumea mea. Față de trecerea pixului meu pe foile astea.”  (Din Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011)

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment