Dragi prieteni,
Săptămâna trecută am ratat un episod al rubricii „Ce făcea…” deoarece am ținut cu tot dinadinsul să vă țin la curent cu evenimentele de la Bookfest. Acum, că târgul de carte a trecut, încerc să-mi revin la normal și să îmi reiau rubricile cu care v-am obișnuit.
Astăzi m-am gândit că n-ar strica să ne aducem aminte un pic de Mircea Eliade. Sunt sigur că v-ați familiarizat de-a lungul timpului nu numai cu literatura sau cu cărțile lui de istoria religiei, ci și cu jurnalele pe care le-a scris. Elemente biobibliografice nu vă mai dau, deoarece pornesc de la premisa că știți deja suficiente lucruri în acest sens. Totuși, nu vorbim despre un autor oarecare.
Sigur, au fost și perioade ceva mai întunecate în viața lui Mircea Eliade – eu însumi am spus-o nu o dată și promit că la un moment dat o să mai revin cu un articol în care o să amintesc despre aceste lucruri –, însă nu despre așa ceva este vorba în această rubrică.
Încerc să iau distanță și să relatez lucrurile extrăgând câteva pasaje din jurnale care corespund cu aceeași perioadă dintr-un trecut oarecare. Dacă se va întâmpla să existe în aceste pasaje lucruri care vă vor satisface anumite curiozități, atunci va fi cu atât mai bine.
Să vedem acum, din Jurnalul portughez (apărut la Editura Humanitas în 2007) ce făcea Mircea Eliade în iunie 1944. Prima însemnare este din Ziua Z:
„6 iunie 1944
Invazia – în sfârșit! Îmi aduc aminte de 1940, la Londra. Cine ar fi crezut atunci, după Dunkerque, că patru ani în urmă englezii vor ataca – și cu succes?
Marea zădărnicie a acestui război. În fond, dacă asta trebuia să se întâmple – de ce acești patru ani de victorii, tragedii, ruine și bluffuri? Nu voi putea ierta niciodată pe nemți că au slăbit frontul din Rusia ca să se apere în Apus și dacă apărarea lor va fi ineficace.
9 iunie 1940
Ortega cu Mariaux și Antoniade la mine la masă. Ca să nu-l mai enervez pe Ortega, îl las pe el să vorbească, să strălucească. E în vervă. Admirabile observații despre «muțenia» popoarelor sud-americane: «Ele scriu spaniola, dar nu o vorbesc»; pentru că nu au ce să spună; pentru că, așa cum văzuse deja Hegel, continentul sud-american are o faună slabă, pentru că acolo nu poate fi depășită preistoria.
Antoniade face o gafă la masă; adresându-i-se lui Mariaux, îi spune: «Dar nemții sunt cei care…». Asta după o viață cheltuită în diplomație.
13 iunie 1944
De patru zile, Nina este foarte greu bolnavă. Din nou sciatica etc. etc.
Prin curier, suntem informați că voi primi un salariu de 62.000 de lei, în loc de 85.000, cât primeam până acum și cât va continua să primească Leontin Constantinescu. Asta e, probabil clasificarea «consilierilor» pe care a făcut-o Ministerul de Externe. Atâta merit eu și atâta Leontin.”
Foto credit Mircea Eliade: https://identitatea.ro/despre-sinceritate-si-prietenie-mircea-eliade-oceanografie/