Ieri după-amiază, înaintea evenimentului de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (despre care am să relatez într-un material separat), am dat o tură prin anticariatele din centru, profitând de vremea frumoasă și de ieșirea în oraș după o lungă perioadă de recluziune. Așa cum se întâmplă când banii sunt puțini, a trebuit să fiu foarte atent la alegerile (nu multe) pe care le-am făcut.

Tot încercând să mă hotărăsc asupra unei cărți sau a alteia, am dat peste un volum despre care habar nu aveam, un jurnal ținut de Mircea Horia Simionescu în 1946. Volumul „Trei oglinzi”, apărut la Cartea Românească în 1987, începe abrupt cu o însemnare din 1 ianuarie 1946. Nu există prefață sau vreo fărâmă de text pe coperta a IV-a, ci doar notațiile diaristice ale foarte tânărului MHS. O să reproduc și eu câteva pasaje din martie 1946, nu înainte de a prelua fișa biografică de pe www.humanitas.ro:

Mircea Horia Simionescu s-a născut („mirat”, cum îi place să spună) la 23 ianuarie 1928, la Târgovişte, într-o familie descinzând din ramura Brătienilor argeşeni (bunica paternă, fiică a lui Ion Brãtianu) şi din aceea, bucureşteană, a Căciuleştilor, cu întinse ramificaţii în burghezia furnizoare de nume ilustre în medicină, armată, finanţe, drept.

Tatăl, Stelian, „bun în grad” (căpitan) de-a lungul întregii copilării a prozatorului, s-a stins din viaţã la 41 de ani (nefericite-rodnice literar consecinţe); mama, Irina, telegrafistă PTT – un pedagog liberal scandalizând familia, prietenii şi opinia târgului -, poate fi trasă la răspundere pentru originalitatea educaţiei discret personificate spre a încuraja straniul talent poetic al primului ei născut.

Jocurile şi joaca, prelungite până în adolescenţă, Mircea Horia Simionescu le-a convertit într-o prietenie intelectuală exaltată cu tinerii de-o seamă Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Petru Creţia, recunoscuţi, după tardiva lor publicare, în anii ’70 ai secolului trecut, ca grup de prozatori rezistent la imperativele şi îndrumările regimului comunist.

Mircea Horia Simionescu, datorită scrierilor sale de-o pregnantă originalitate – apropiate spiritual de Caragiale, Kafka, Cortázar, Borges, Italo Calvino, Urmuz, este considerat de Mircea Zaciu un trouble-fête al literaturii postbelice, iar de Adrian Marino, autorul „celei mai bune şi mai bine organizate parodii antiliterare din întreaga noastră literatură”.

Însemnările laboratorului epic al lui Mircea Horia Simionescu s-au structurat în ciclul de patru volume Ingeniosul bine temperat (1969, 1970, 1980, 1983), epopee a erorilor secolului, o glumă enormă a anotimpurilor în derivă. Li se anexează ulterior, centripet, alte scrieri menite să certifice în ficţiune realitatea nudă.

Mircea Horia Simionescu a încetat din viaţă în 18 mai 2011. (note biografice preluate de aici: https://humanitas.ro/autori/mircea-horia-simionescu)

Sîmbătă, 8 martie. Trag la fit. Vreau să fac azi ce am zbîrcit ieri. Nici un cîștig. Mama nu reușește să înțeleagă că știu să-mi port de grijă singur, iar cînd am întîrziat noaptea (Viorica), mi-a spus cu toată seriozitatea: «Poți face ce-ți trece prin cap, numai să nu te-ncurci cu nevasta vreunuia; nu știi de ce sînt în stare soții geloși». Am înțeles că se gîndește (se teme) de crimă.

Duminică, 9 martie. Topica. Profesorul Costică Georgescu, zis Jumară, ne-a vorbit cîndva despre topică și noi am făcut o întreagă panoramă atunci. Altfel acum, cu Pătru, de crezi că e singurul capitol pe care-l cunoaște. De mare importanță pentru scrisul meu, pentru noi toți. Ca și linia impură a coapsei, propozițiunile mele cad ca tăiate de-un croitor nedibaci. Mi-am făcut un tablou cu ordinea firească a părților unei propozițiuni, am amplificat arborele cu o mulțime de spuse necesare (și cîteva parazite, spre distingere), caut să le întipăresc în memorie de pe peretele pe care am afișat tabloul. Atenție la complementul direct. Poate că voi scăpa de hopurile pe care mi le pun singur în cale. Se-nvață și la școală cîte ceva, nu-i chiar pierdere de timp.

Luni, 10 martie. Orașul, ca o frază. Dar frumusețea lui decurge din îngrămădirea cu o rațiune ascunsă; tras cu rigla, n-ar mai avea nici un farmec. Străzile din jurul poștei… Parcă le-a rostit Sadoveanu.

Marți, 11 martie. Nevăzîndu-l zilnic pe Radu [Petrescu], comunicînd atît de neregulat cu prietenii de departe, rămîn încărcat pentru mult timp cu noutăți puse deoparte pentru fiecare. E o pierdere ce mă doare. Nu mai adaug că lucrurile prost înțelese și greșite (sînt destule) se fixează în mine și nu le mai pot scoate decît cu cleștele dentistului.

Din traduceri (or fi bune, corecte?) nu-mi pot face o părere privitor la naturalețea frazei, la cerințele topicii. Giurgea. Și Jules!

Miercuri, 12 martie. Nea Georgică Prometeu se însoară. Brad la Sapatino în poartă, ca prima oară. Ia a treia nevastă.

Joi, 13 martie. Viorica miroase a lămîie. Nu știam ce e cunoscut în ființa ei. Uneori, proasta și mărginita are gesturi și spuse de prințesă. Nu va mai mirosi a nimic dacă se-nscrie în sindicat. Alfabetizată, nu ca altele, de pildă Florica. Dar cînd eu îi vorbeam  (foarte deplasat!) despre Bacovia, ea tot dădea zor cu «mămeca»… M-aș vedea geamgiu cu cărți în spate, luminător al poporului, explicînd ce e cu complementul și cu Rimbaud.

Vineri, 14 martie. Valsul lui Durand, starea mea sufletească… se leagănă.

Sîmbătă, 15 martie. Ziua bună se cunoaște de dimineață, cînd înfrigurat, în fața lavoarului, îmi alung de pe ochi visele încîlcite și-mi promit să nu mai visez niciodată. Invazia, din timpul nopții, a fel de fel de bazaconii mă lămurește cît sînt animal și cît ființă stăpînă pe sine. Visele nu sînt pe voia mea, așadar n-au un rost și mă înjosesc. Revin cu plăcere la lumină și din nou îmi pot controla avuția.

Primul puls al zilei îl iau punîndu-mi palmele pe față, podul mîngîind fălcile încleștate, degetele urcînd pînă la frunte și orbite. Dacă îmi simt fața plină, cu rotunjimi, sînt sigur că-mi va merge bine, dacă însă chipul e mic în palme, nu mă pot aștepta la mare lucru. Mama, care îmi toarnă dintr-o cană, mă face mogăit, eu caut să-i explic cum stau lucrurile, cred că i-am explicat de-o sută de ori.

În drum spre școală se adeverește: atent, pierd uneori din vedere (cuvînt ilizibil) și calc crăpăturile din trotuar, pe care de obicei le sar. Restul zilei îmi devine cunoscut – voi avea numai insuccese.

Duminică, 16 martie. Pe Calea Domnească, de la Tribunal pînă aproape de Liceul Comercial, se-nșiruie o caravană de tancuri. Oameni încătărămați se-nvîrtesc fără rost în jurul blindatelor, parcă ar aștepta comanda să treacă la asalt. Din curtea doctorului Florin iese o javră de cîine roșcat, tinerii soldați încep să chiuie și să latre, javra se strecoară pe sub șenile și carapace, înspăimată. Îi spun lui Dan [Petrescu], cu care înaintez pe trotuarul cherestegiului, că, după mine, așa începe războiul.

La liceu, șezătoare artistică, pierdem vremea așteptînd fetele de la «Carabella», invitatele noastre. Doamna Stupcanu le-o fi interzis iarăși să participe.

Bucuros că nu se mai ține. Mă arunc cu poftă la masa cu tot soiul de hîrtii, creioane colorate, transperante, acuarele, cartoane. Redacție. Pe la 1 sosește Gury, vorbim o mulțime de lucruri și batjocorim o mulțime de lucruri sfinte.

Strălucit discipol al lui Ch. Drouhet la Universitate, apoi un an de specializare la Sorbona. Publică două broșuri despre mici poeți francezi din Renaștere, obține catedră la Tîrgoviște și se căsătorește. Ochii ațintiți (ochii ață!) spre scara Facultății din București. Cale anevoioasă într-acolo: majoritatea licențiaților (doctori, avocați, funcționari, magistrați și chiar preoți) s-au aciuat în oraș ca să fie aproape de București, să vadă de aproape ușa ce se va deschide pentru ei. S-a format o tabără aparte, se întîlnesc duminica la cofetăriile Simionescu, Zwirner și Mircea, se consultă și își consolidează relațiile, ca și cum ar putea veni un ceas cînd toți, ținîndu-se de mînă, ar porni în marș macedonean spre capitală.

Distinsul profesor de franceză acceptă funcții intermediare (crede că servesc la ceva), întîi președinte al Societății de Cruce Roșie, apoi Apărarea Patriotică, apoi director al internatului. Îl aleg șef al unui comitet electoral, îl numesc mai-marele comisiei de disciplină a orașului și-l urcă pe scaunul ajutorului de primar.

Vremurile se tulbură și mișcarea spre București își domolește cursul. Acum mulți asemeni lui apar în oraș, bucureșteni înrădăcinați, vin să-și găsească un post de observație. «Epurați» din Universitate și de pe unde erau. Profesorul micilor poeți ai Renașterii își dă seama că locul lui e sigur și puterea nu-i lipsește. Nu-i mai stă gura  beștelindu-i pe zburătorii ce tot visează Bucureștiul. A devenit tîrgoviștean și așa va sfîrși.”

Sursa foto MHS: https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-storymania-5/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.