Periodicitatea rubricilor cu care v-am obișnuit pe www.omiedesemne.ro a fost scurtcircuitată de unele așa-zise urgențe sau de schimbarea programului (cum a fost, de pildă, Școala de Vară de la Ipotești), însă pe măsură ce timpul se scurge lucrurile vor intra din nou în matca lor.

Miercuri, așadar, este ziua rubricii „Ce făcea…”, iar astăzi m-am oprit asupra jurnalului Monicăi Lovinescu, mai precis la o perioadă în care România intra practic în colaps din mai multe puncte de vedere. În ceea ce mă privește, 1983 a fost un an pe care mi-am dorit să-l uit cât mai repede, având în vedere faptul că eram în armată (aveam să scap de coșmarul ăsta abia pe 30 noiembrie 1983).

Am găsit un pasaj care, în mod ciudat, are multe puncte de convergență cu realitățile zilelor noastre. Sunt sigur că vă veți da seama de ele citind relatarea Monicăi Lovinescu de la acel fierbinte sfârșit al lui iulie 1983.

25 iulie 1983

Ce poți spune după o întâlnire cu Noica? Poate c-a fost cea mai pașnică de până acum. Noica nu mai are speranța de a salva cu totul România prin cultură, nu mai are deci a ne cere imposibilul (pentru noi și în general pentru o elementară etică): să-i «dăm drumul lui Mircea» să vină în țară, «să-l traducem pe Paul Anghel» și toate celelalte aberații de data trecută (din care nu lipsise nici o justificare a lui Ceaușescu).

«Meditația Transcendentală» i-a dat lovitura de grație: s-a retras și și-a îndemnat chiar emulii să plece unde văd cu ochii: cu România s-a terminat.

Pleșu – ne spune el – i-a răspuns că el se va întoarce mereu în România să continue ce a început el (discipoli, demers socratic etc.), ceea ce l-a remontat. Vede acum o «nucleizare» a culturii: inițiative locale și limitate pentru supraviețuire.

Cum asta se și face, de fapt, de mai multă vreme (complicitatea luminoasă, și numai ea, îngăduie atâtor cărți bune să apară), suntem pentru prima dată, el de o parte și noi doi de alta, pe un fel de linie de plutire a acordului aparent. Ceea ce ne permite să petrecem o seară fără probleme.

Vine cu Simina și mergem împreună la restaurant, nu fără să se plângă că-l muiem în bine și întâlnirea spirituală nu se mai poate petrece.

Lucrurile mai importante le spune de fapt în fața metroului, înainte de despărțire: nu știe ce să aleagă pentru anii care-i rămân: o logică sau o carte despre firea românească, sau: cum a putut Cioran să-și piardă ani făcând aforisme (Cioran i-a replicat: m-am plictisit și de asta), cum poate Mircea să-și încheie ciclul cu o operă de erudiție, și nu una de idei (întrebare pe care presupun că nu i-a pus-o).

Seară molcomă și care nu zgârie. Insist: probabil pentru că nu mai așteptăm nimic unii de la alții.”

– (fragment preluat din volumul „Jurnal 1981-1984”, apărut la Editura Humanitas în 2002) –

Foto Monica Lovinescu: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cinci-ani-de-la-moartea-monicai-lovinescu

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment