Rătăcit de cam multă vreme în biblioteca mea, micuțul volum de Confesiuni semnat de marele poet francez Paul Verlaine, apărut în 1987 la Editura Univers (traducere și note de Ion Stăvăruș), mi-a atras atenția și m-a convins că ar putea să facă obiectul unui articol la rubrica săptămânală „Ce făcea…”

Am ales un fragment din finalul volumului, deoarece cuprinde două împrejurări importante din biografia scriitorului: desfășurarea evenimentelor dramatice din timpul Comunei din Paris și sosirea în capitala Franței, în același an, pe 10 septembrie 1871, a nu mai puțin celebrului Arthur Rimbaud.

Înainte de toate, însă, iată câteva note biografice preluate chiar din acest volum:

1844: 30 martie. S-a născut Paul-Marie Verlaine, la Metz – provincia Lorraine.

1853: Paul Verlaine este înscris ca elev intern la Pensionul Landri din Paris (rue Chaptal), unde va rămâne timp de opt ani.

1855: Începe să frecventeze cursurile Liceului „Bonaparte” (devenit mai târziu Liceul Condorcet). Timp de șapte ani va fi un elev mediocru, dar trece „bacalaureatul în litere, clasa de retorică”, cu distincție (august 1862).

1858: Primele versuri (datate) care circulă în cercul colegilor din clasa a patra a Liceului „Bonaparte”. Ecouri vizibile din Hugo și Baudelaire.

1862: Se înscrie la Facultatea de Drept din Paris, frecventând vreme de un an câteva cursuri de drept francez și drept roman, apoi abandonează studiile, dedicându-se literaturii.

1866: Colaborează la primul număr al revistei Parnasse (martie-iunie), publicând opt poeme, între care: Vers dorés, Les Dieux, Sur le Calvaire, LEnterrement. Pregătește primul său volum de versuri, Poemes Saturniens, care apare la începutul lui noiembrie, la Editura Alphonse Lemerre (491 exemplare). Influențe evidente din Hugo, Leconte de Lisle, Baudelaire, Banville, dar și mărturia unei experiențe originale. „Este cântecul unui suflet trist, neliniștit și rănit.” (Antoine Adam). Ecouri slabe în critica literară. Este salutat cu entuziasm de Mallarmé.

1869: 20 februarie. Editorul Alphonse Lemerre scoate de sub tipar al doilea volum de versuri verlaineene: Fetes Galantes (350 exemplare). Personalitatea poetului se impune mai ales prin sonorități și ritmuri căutate, anunțând „muzica” verlaineeană.

1870: 12 iunie. Apare placheta de versuri La Bonne Chanson (590 exemplare), dedicată Mathildei Mauté. Împrejurări nefavorabile, cauzate de război și Comună, amână cu aproape doi ani intrarea volumului în librării.

1871: Verlaine aderă la ideile Comunei din Paris și ia parte activă la acțiunile acesteia: îndeplinește funcția de „șef al biroului de presă”, având sediul la Hotel de Ville. După înăbușirea revoluției, pentru a scăpa de represiuni se refugiază pentru un timp în provincie sau stă ascuns în cartiere mărginașe din Paris. Rămas fără slujbă, decepționat de nereușita mișcării în care se angajase, precum și de atitudinea lașă ori negatoare a unora dintre camarazii de generație, starea morală a poetului se înrăutățește, marcând o bulversare în forul intim al vieții, ca și în ordinea ideilor generale despre lume și destin.

Septembrie: vine la Paris Arthur Rimbaud, de care Verlaine se va lega afectiv până la pasiune, admirând fără rezerve adolescentul de geniu, iluminat și demonic. Relațiile dintre cei doi poeți vor degenera în scandaloase raporturi de sfidare a moralei publice, aceștia fiind siliți să părăsească Parisul și în cele din urmă Franța, peregrinând prin Belgia, Olanda și Anglia.

Confesiuni

„Pe la ceasurile zece-unsprezece auzirăm distinct frontul care se apropia. Un zgomot surd de moară uruitoare înainta sacadat… Și, de pe balcon, asistarăm la desfășurarea în perfectă ordine a Batalionului de răzbunători din Flourens (Florence pronunțau oamenii de rând, după cum spuneau Félixe Pyat și Paschale Grousset), niște puștani de 15-16 ani, echipați în vânători pedeștri, ai Gărzii Imperiale (în costume negre-verzui, pantaloni de zuav, centuri albe late) și plini de îndrăzneală, dar care a adoua zi, pe baricada de la Podul Austerlitz au pierit până la ultimul, uciși de marinarii din cale-afară de furioși…

În același timp, din turnul Primăriei zărirăm ieșind un fuior de fum negru, iar după nici două-trei minute, toate geamurile monumentalei clădiri săreau în țăndări, lăsând să iasă afară flăcări enorme, iar acoperișul se prăbușea într-o jerbă de scântei imens de înaltă și de largă. Focul dură până seara, când se revărsă asemeni unui rug imens care zile întregi de aici înainte fumega ca un gigantic tăciune. Și spectacolul, înfricoșător de frumos, fu continuat în timpul nopții de canonada de pe colina Montmartre, care, între ceasurile nouă seara și trei dimineața păru numai un foc de artificii cum rareori se mai poate vedea.

În timpul zilei avusese loc explozia pulberăriei de la Luxembourg, de o forță teribilă, iar scara casei noastre fusese invadată – și cu ce consecințe! – de o mulțime de oameni cu toată menajeria lor, ce se refugiase din împrejurimile Pantheonului, sub amenințarea, devenită în mintea multora certitudine, că opera lui Soufflot va suferi o iminentă distrugere prin minare. Soția mea nu se întorsese, ceea ce nu era de mirare în atari împrejurări, iar eu eram tare neliniștit în privința mamei mele aflate într-un cartier liniștit de obicei, dar în vreme de insurecție, ca de obicei, zdravăn răvășit…

Spre orele patru dimineața, musafirii mei fiind culcați pe saltele în sufragerie, iar eu în camera conjugală goală de data asta, pe când aurora se înălța radioasă pe cerul răscolit de bubuitul infam al bătăliei, un sunet lung de sonerie ne aduse în stare de trezie. Pe jumătate dezbrăcat alergai la ușă: era mama, abia mai răsuflând, căci petrecuse toată noaptea escaladând baricadele asediate, iar cu puțin timp înainte, pe strada Poissy, asistase la un masacru al „insurgenților” – bărbați, femei, copii…

– Oh! grăi ea tremurând încă. Sunt soție de militar, dar acum uniforma și armele îmi produc groază.
Cu câtă efuziune ne aruncarăm unul în brațele celuilalt, sărutându-ne cu sete!
– Și nevastă-ta?

În acel moment soneria se auzi din nou. Era nevastă-mea. În sfârșit! De data aceasta o îmbrățișai cu toată puterea și toți trei plânserăm de bucurie. Ne ocuparăm apoi de evadarea prietenilor noștri compromiși, ceea ce și reușirăm, datorită garderobei mele golite și puțin și a bunului proprietar de atunci, dl. Brazies-tatăl, care s-a dovedit a fi un adevărat om de inimă în acel moment salutar. Fugarii putură să ajungă astfel cu bine la casele lor, în afara unei mici aventuri întâmplate lui Lepelletier, care, fiind mobilizat pe timpul războiului, după retragerea de la Mezieres, făcuse cu bărbăție toată campania Parisului și la mine-n poartă dăduse nas în nas cu soldați din fostul său regiment, conduși de un sergent pe care-l cunoștea, căci băuseră împreună cândva la cantină și cu care trebui să bea acum pentru cauza… Ordinei, N. de D.!

Odată plecați musafirii, soția ni se destăinui că era gravidă în două luni: acest fapt decise ca pentru un timp să mă reapropii de ea, de altminteri și la îndemnul mamei mele, care se îndoia că totul merge bine în menajul nostru.

Târâș-grăpiș, totul a mers totuși mai departe în acest menaj… până la sosirea la Paris, prin octombrie 1871, a lui Arthur Rimbaud, față de care soția mea a arătat de îndată o gelozie absolut gratuită, atunci, în sensul nepoliticos, urât pe care ea-l înțelegea… Nu era vorba, în principiu, chiar de o pasiune, de o simpatie oarecare între două naturi atât de diferite ca aceea a poetului din Assis și a mea, ci de o admirație, de o extremă uluire în fața acestui băiat de șaisprezece ani care de pe atunci scrisese câte ceva din ceea ce, cum zice excelent Fénéon, era «poate mai mult decât literatură»…”

Sursa foto Paul Verlaine: https://www.gardnermuseum.org/experience/collection/24296#gref

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.