libris.ro

Salutare, prieteni!

Astăzi mergem mai departe cu rubrica „Ce făcea…” avându-l ca invitat, dacă pot spune așa, pe unul dintre cei mai importanți membri ai Școlii de la Târgoviște: Radu Petrescu.

Despre Radu Petrescu ce să vă spun? Sunt absolut convins că majoritatea dintre voi îi cunoașteți biografia, cărțile și mai ales Jurnalul pe care l-a ținut din 1946 până în ziua morții, 30 ianuarie 1982.

Nu cred că nu vă sunt familiare titluri precum Matei Iliescu (roman apărut în 1970, care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Ce se vede (1980), Meteorologia lecturii (1982), Proze (1971), O singură vârstă (1975), Ocheanul întors (1978), Părul Berenicei (1981) sau A treia dimensiune (1984).

Radu Petrescu (foto: Adela Petrescu, de aici)

Radu Petrescu s-a născut pe 31 august 1927 în București. S-a stabilit cu familia la Târgoviște în 1936, unde avea să termine ultimele clase ale Școlii primare de băieți nr. 1 și se va înscrie la Liceul „Ienăchiță Văcărescu”.

În 1944, când începe să-și scrie Jurnalul, Radu Petrescu împreună cu prietenii săi – Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Constantin Lăzărescu, Emilian Georgescu și Costel Demetrescu – scot revistele-manuscris, caligrafiate într-un singur exemplar.

În 1946 intră la Facultatea de litere și filosofie din București, unde audiază cursurile lui George Călinescu și Tudor Vianu și este coleg cu Remus Niculescu, Petru Creția și Theodor Enescu. Absolvă facultatea în 1951 și este numit profesor de limba română în comuna Țăndărei.

În dorința de a fi cât mai departe de București, obține transferul de la Ministerul Învățământului și alege să predea în satul Petriș, situat în regiunea cea mai din nord a Năsăudului. După un transfer la Prundu Bârgăului (1952), revine în București în 1954 și renunță la cariera didactică.

Un punct important al carierei sale de scriitor este apariția, în 1970, la Editura Eminescu, a romanului Matei Iliescu. Romanul va fi reeditat în 1973, tot la Editura Eminescu.

În 1975 este pensionat pe caz de boală. Romanul Ce se vede îi va apărea în 1979 la Editura Eminescu.

Pe 30 ianuarie 1982 scrie ultima notă din jurnal. Moare la spitalul „Alexandru Sahia”, la doar 54 de ani.

(note biografice preluate din volumul „Prezent și în același timp străin. Jurnal 1977-1982”, Editura Paralela 45, 2011)

12 iunie 1949

Duminică. Toată ziua stăpânit de somnolență ciudată, de câteva ori am adormit de-a binelea, cu visuri urâte. Cu ea am vorbit de două ori la telefon și după-masă cerul s-a acoperit de nori galbeni și negri, am văzut doi copii fugind după un colț de stradă, s-a ridicat un vânt teribil și pe străzile grabnic pustii zburau table de pe acoperișuri, un geam a sărit în țăndări.

Când am ajuns sus la mine și am închis ferestrele de pe săliță, șuvoaiele de ploaie, luate de vânt, se izbeau de ziduri și se spărgeau cu fâșâit strident într-o bură de stropi, într-un fel de cețuri care se legănau repede asupra caselor ca niște coame de herghelii în fugă.

Tropotul apei în acoperișuri se depărta și se apropia însoțit de țipetele vântului, în geam izbeau crengi rupte și afară nu s-a mai văzut nimic decât o impenetrabilă spumă albă, ca și când orașul tot ar fi fost înghițit de un iceberg înalt răsunând de izbirile fulgerului. Frunze smulse zburau pretutindeni.

Apoi totul s-a stins. Străzile s-au umplut repede de lume. La 8 îi telefonez. Nu era acasă. Peste un ceas fereastra îi era luminată și la 10 ea însăși în lumina ei, liniștită, deasupra castanilor. Ne-am privit cinci minute. De sus, din țigara pe care o avea în mână, s-a desprins o coadă groasă de scântei.

13 iunie 1949

Teză la filologia romanică. Nu mare lucru, fiindcă din întâmplare subiectele îmi erau aproape necunoscute, așa că până la urmă n-am mai predat lucrarea mea, rezervându-mi materia pentru la toamnă. În schimb, ea a făcut bine și sunt mulțumit.

P.C. îi sărută mâna cu deferență. Când am plecat din Facultate, pe la 1, a început ploaia și am alergat, ținându-ne de mână, până la ea acasă. Apoi am adormit și am visat că scriam niște fraze largi, cu volum tandru, ceea ce îmi dădea o plăcere de nedescris fiindcă le simțeam cum se desfac din mine și cum mă învelesc în ele ca viermele de mătase în firele lui.

Mă gândesc că plăcerea aceasta îmi va fi dată și dincolo de vis, că mă voi închide într-o zi în pânze de cerneală care se vor umfla la respirația mea, aci mărețe, înnegurate ca nămolul, usturătoare ca lava, aci delicate și limpezi.

Astăzi activitatea mea se mărginește la acest jurnal – unde am uneori de notat lucruri triste. De pildă, azi după-masă l-am întâlnit pe Țoncu și-mi spune că, în timp ce se odihnea, Didel și Mihai discutau alături și că l-a putut auzi pe ultimul vorbind cu îngrijorare și tristețe despre prezentul, despre viitorul prieteniei noastre.

Era, desigur, foarte obosit, cum suntem toți de atâtea ori, eu înțelegând în astfel de clipe atât de pe dos gesturile celor din jur, cum a fost de exemplu riposta lui Țoncu la informația pe care nu de mult, la Mihai, i-o dădea Petru Creția că i s-a citit articolul său despre evrei. Acea înțelegere stupid de greșită rămâne pentru mine un aviz serios împotriva reacțiilor mele în momente de oboseală.”

(fragment din volumul „Catalogul mișcărilor mele zilnice. Jurnal 1946-1951 / 1954-1956”, Editura Humanitas, 1999)

Foto main: https://revistavatra.org/2017/10/25/nicoleta-salcudeanu-radu-petrescu-inedit-povestea-manuscrisului-din-caietul-cenusiu/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment