Știți cum este când e luni dimineață și e cam întunecat afară și ploaia a început deja să bată în pervaz? Ei bine, din două una: ori o să ai o zi cam cenușie și fără chef de muncă, ori ploaia te trage la pat și lenevești ceva mai mult, până când nici nu te mai poți apuca de muncă mai cu folos, dar nici nu-ți vine totuși să lași lucrurile pe mâine.

Eu n-am făcut chiar așa, deși vechile reumatisme îmi spuneau că nu prea e de ieșit afară, iar lumina dumnezeiască a dimineții din celelalte zile petrecute aici, la Ipotești, s-a retras în spatele păturii vineții de nori care ne tot amenință de ieri după-amiază. E drept, nu m-au mai trezit cântecele stridente emise cu acribie de cocoșii din zonă, ci zgomotul diafan al unei drujbe folosite cu sârg de muncitorii care lucrează la o vilă din apropiere.

N-a fost tocmai rău, fiindcă vocile acelorași muncitori, care vorbeau în dulcele grai moldovenesc, se deosebeau net de cele sincopate ale vietnamezilor care muncesc la reabilitarea unui bloc din apropierea adresei mele din Drumul Taberei, București.

Una peste alta, lucrurile s-au aranjat în așa fel încât toți cei care ne aflăm aici de joia trecută – suntem, așadar, într-a cincea zi petrecută la Școala de Vară „Gheorghe Crăciun”, care este organizată de Editura Paralela 45 în parteneriat cu Memorialul Ipotești – suntem pe plus, atât din punct de vedere al tonusului, cât și din punct de vedere al acumulărilor. Pe de o parte „elevii”, care au avut ce învăța de la coordonatorii lor, iar pe de altă parte, cu voia dvs., reporterul care v-a ținut la curent cu tot ce s-a întâmplat aici, fiindcă și eu am tras cu urechea și am băgat la cap multe dintre regulile necesare în conceperea unei proze scurte.

Marian Ilea & comp.

Trecând la partea practică a lucrurilor, așa cum deja știți, „catedra” a fost deja preluată de scriitorul Marian Ilea. Aseară, din cauza amenințării ploii, nu ne-am mai dus la foișor, ci am aglomerat holul din incinta vilei cu numărul 5. Părea mai degrabă o spontană petrecere studențească, fiindcă toată lumea s-a așezat care cum a putut, toți cu urechile ciulite la ce spunea Marian Ilea.

E o deosebire mare între atelierele ținute de Florin Iaru și cele ale lui Marian Ilea. Dacă Florin este dinamic, exploziv, mereu neliniștit, efervescent ca o șampanie bună, Marian este ca vinul vechi, adică întruchiparea perfectă a acelui tip de ardelean liniștit, molcom, care deține secretul răbdării absolute și care vorbește doar după o scurtă perioadă de reflecție. Florin e spontan și are în sânge un spirit histrionic, Marian are aerul unui înțelept care-și cumpănește cu grijă vorbele.

Din aceste diferențe de stil au avut foarte mult de câștigat cursanții, fiindcă în opinia mea la astfel de școli de vară diversitatea este esențială. Din moment ce ai creat un tipar pe care-l respecți cu sfințenie pe toată perioada unei șederi de acest fel, treptat cursanții încep să-și piardă interesul. Or, diversitatea îi ține în priză și îi face curioși, chiar dacă, să zicem, spre deosebire de primul atelier cu Marian Ilea, adică cel de ieri dimineață, cele de ieri după-amiază și azi dimineață au avut mai puțin dinamism, fiind axate mai mult pe latura tehnică. Așa că, nota bene, diversitatea este o mină de aur, doamnelor și domnilor!

Privire aeriană în vila nr. 5

Atelierul de ieri după-amiază a început cu o întrebare pusă de Marian Ilea, despre care pot să spun că m-a cam pus în încurcătură: „Ați auzit de Republica Montmartre?” În momentul ăla s-a făcut tăcere. Să vă spun sincer, habar n-am avut că, în afară de efemera Republică Ploiești, există și o republică Montmartre. „Înspre Sacre-Coeur, piațeta aia a pictorilor, cu străzile aferente, e declarată Republica Montmartre de către scriitorii anilor 1880. Are regulament de funcționare, are președinte de Republică, acolo toată lumea e scutită de impozite, prin edictul scriitorilor. Țepeneag este președinte la ora asta. Vă dau doar câteva puncte din Regulamentul de funcționare: de pildă, în Republica Montmartre nu se bat femeile și covoarele decât după ora 18.00! V-am dat un exemplu!” (râsete în sală)

Apoi Marian a continuat: „Foarte mulți scriitori importanți din toată Europa sunt membri în Republica Montmartre. Asta e convenția. Republica este recunoscută acum și de președinția Franței, în cadrul unor politici pentru sprijinirea artiștilor. Când ajungeți acolo, vă băgați și poate vă înscrieți și voi. Asta e credibilitatea!” (din nou râsete în sală)

A urmat o propunere foarte interesantă: „Ca să producem un impact, ca să existăm pe piață ca grupare, ce trebuie să facem? Noi ne-am adunat aici, povestim, e-n regulă, dar trebuie să avem o mediatizare bună (acest lucru îl face www.omiedesemne.ro btw, ca să ne și lăudăm un pic – nota mea: Gelu Diaconu).”

Cineva propune: „Trebuie să ieșim cu un produs bun!” „Mâine poate vă mai gândiți dacă facem și un manifest al grupării, cu regulile aferente. Să nu vă fie frică de nimic în legătură cu ce puneți acolo, cu ce se întâmplă în proza românească și pe principiul femeilor care trebuie bătute, dar numai după ora 18.00.” (râsete în sală) „Așa entuziasm aveți în voi!…” a zis retoric Marian, iar o fată i-a dat replica instant: „E aproape ora 18.00 și mi-e teamă!” (alte hohote de râs).

„Ca prozatori, eu sunt în pielea voastră, să știți. Cum sunteți voi, așa și eu, de fiecare dată când începem să scriem câte un text. Sfatul meu este să aveți la voi întotdeauna un reportofon în fiecare minut al vieții voastre de prozatori. Oriunde vedeți că se întâmplă ceva, trageți, fișați, puneți într-o arhivă de prozator. Nu știți când veți avea nevoie de o frază excepțională, de un story.”

„Cea mai nasoală problemă la prozatori este să nu semănați cu nimeni. Când vă veți găsi amprenta, atunci o să fiți membri marcanți ai Grupării prozatorilor tineri de la Ipotești. Să vă gândiți la următorul lucru: sunt școli de literatură. Se întâlnesc, se duc, mai scriu proze, mai ies un prozator, doi, trei, cinci… În momentul în care sunt 15, să zicem că sunt cât unul. Vâlvă se produce, fiindcă lumea spune, bă, sunt 15. Nu știi de unde te lovesc ăștia! În timp ce voi vă vedeți de treabă.”

S-a trecut apoi la aspectele tehnice ale atelierului, teme „pentru acasă”, idei de întrebări pentru un interviu (adresate de către „elevi” coordonatorului), fișe de personaj, scrierea unei proze și așa mai departe. Pentru stimularea imaginației și atragerea cursanților în zona de pre-concepție a prozelor, Marian Ilea i-a atras într-o zonă de fantastic, povestindu-le despre „vrăjitoarele din Maramureș” sau despre „mărgeaua șarpelui”, despre care a spus că este „cea mai frumoasă legendă din Maramureș, e absolut formidabilă”.

În general „Povestea” a rămas în centrul discuțiilor, lucru care mie, cel puțin, mi s-a părut mult mai seducător decât o explicație sterilă despre compoziție sau despre stil. Este, în opinia mea, acel tip indirect de predare, prin învăluire, care poate fi mai stimulativ decât o metodă standard,  iar acesta i se potrivește mănușă lui Marian Ilea.

În Amfiteatrul „Laurențiu Ulici”

În dimineața aceasta, tot din cauza ploii (fiindcă intenția inițială a fost ca atelierul să se țină afară, în foișor), am fost nevoiți să revenim în amfiteatrul „Laurențiu Ulici” din incinta Bibliotecii Naționale de Poezie „Mihai Eminescu”. A fost mai mult un bref – la ce ați lucrat? cine a scris proza? cine a făcut fișe de personaj? – deci o ședință aproape exclusiv tehnică, excepție făcând proza scurtă citită de Cătălina Bălan, „aia cu crocodilul”, care i-a plăcut foarte mult și lui Florin Iaru.

Partea cea mai importantă a atelierului coordonat de Marian Ilea va fi în seara aceasta, când vor fi prezentate de către cursanți „temele de acasă” și, probabil, se va discuta intens asupra lor. Dar despre asta vă voi relata mâine, în ultima zi a Școlii de Vară „Gheorghe Crăciun”. Până atunci, toate cele bune și stay tunned!

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment