S-a scurs aproape un an de când a apărut „Sebastian”. Îmi amintesc că prin septembrie trecut trăiam emoții amestecate. Pe de o parte mă simțeam eliberat deoarece publicarea era o certitudine – exista un contract, veștile de la Editura Cartier erau constant pozitive etc. – iar pe de altă parte priveam în urmă la cei șase ani dedicați acestui proiect cu un fel de nostalgie: timpul trecuse fulgerător, nu muncisem în zadar, însă mă despărțeam de Mihail Sebastian, cel care-mi fusese de atâtea ori prieten, dușman, confident, înger păzitor sau pur și simplu partener de solilocvii în lungile ore ale nopților petrecute în preajma volumelor din care mă documentam.

N-a stat în vitrinele librăriilor săptămâni la rând, n-a fost în centrul atenției presei literare, n-a avut parcursul unui bestseller (nici n-a fost așa ceva), n-a rupt, într-un cuvânt, gura târgului. S-a încăpățânat doar să existe, fiindcă ăsta era destinul lui, să șadă frumos, discret, pe un raft oarecare (la Cărturești a fost pus la secțiunea „Ficțiune mitologică și istorică”, orice o însemna asta) și să atragă, din când în când, atenția vreunui cititor curios să afle cine mai e și Sebastian ăsta.

A trecut și prin episoade haioase, dintre care mi-a atras atenția unul petrecut la Cărturești Verona. O prietenă de familie s-a dus să-l cumpere și l-a întrebat pe un librar dacă îl mai au în stoc, fiindcă la raft nu mai era. Întâmplarea a făcut că ultimul exemplar era chiar la librarul respectiv, care îl citea în timpul programului. Prietena mea i l-a cerut și astfel a fost întreruptă o lectură furtivă (din simplă curiozitate? din plictiseală?), care mi-a amintit de vremurile când, în lungile ore de dirigenție din școala generală, aveam între coperțile unui manual oarecare „Colț Alb” al lui Jack London, cartea care mă emoționează și în ziua de azi la fel de mult.

Aș minți dacă aș spune că nu mi-aș fi dorit un alt destin pentru „Sebastian” al meu. Poate că n-a fost să fie. Dar sunt atâtea lucruri bune care s-au întâmplat în jurul lui încât n-aș avea cum să fiu vreun moment nemulțumit. L-am cunoscut pe Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, care e un om discret și modest cum nu sunt mulți. Radu Vancu a scris despre roman câteva rânduri care la rândul lor mă emoționează de fiecare dată când le recitesc. Câțiva prieteni îmi mai amintesc, din când în când, cât de mult le-a plăcut cartea.

Sunt, cu siguranță, și cititori cărora nu le-a plăcut „Sebastian”. E normal să fie așa. Lor nu știu ce să le spun. Ar fi prezumțios din partea mea să le transmit acum regretul că n-am putut mai mult, că am avut standarde mai joase decât pretențiile lor literare. Pentru mine a rămas important doar un singur fapt: acela că numele lui Mihail Sebastian a reapărut pe firmament și datorită romanului scris de mine, tipul ăla pe care îl vedeți, cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, la evenimentele de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în rafturile căreia n-am văzut niciodată romanul „Sebastian”. Am înțeles că a fost și că toate exemplarele s-au vândut rapid, așa că e încă un motiv de bucurie pentru mine.

Un alt motiv de bucurie este că, în zilele din urmă, numele lui Mihail Sebastian a revenit pe firmament datorită unui alt roman, „Eugenia”, abia apărut la Humanitas Fiction. Este un lucru foarte bun, mai ales că se prefigurează a fi un bestseller. Mă amăgesc cu gândul că și datorită lui „Sebastian” al meu numele lui Mihail Sebastian a rămas cumva în centrul atenției. Celor pe care i-ar mai putea interesa, văd că volumul mai poate fi găsit (la același preț, 25 de lei) pe https://carturesti.ro/carte/sebastian-197237301 și aici: https://www.libris.ro/sebastian-gelu-diaconu-COD978-9975-86-306-3–p10753476.html

Dacă, din întâmplare, vă veți afla față în față cu „Sebastian” prin vreo librărie, încercați măcar să îl răsfoiți. Nu de dragul meu (fiindcă eu contez foarte puțin în acest scenariu), ci de dragul lui Mihail Sebastian. Pe el nu trebuie să-l uităm, fiindcă până la urmă despre asta este vorba în cărțile de acest fel: viața unui om, așa cum a fost trăită, și nu moartea lui, care, deși tragică, nu mai înseamnă nimic. Viața lui Mihail Sebastian trebuie celebrată, iar acest lucru nu-l putem face decât citindu-i sau recitindu-i cărțile sau, printre rânduri, citind cărțile care s-au scris despre el. Sunt bucuros că printre ele se află, undeva, pe un raft uitat de librărie – nu neapărat la secțiunea „Bestseller” – fie și la secțiunea „Ficțiune mitologică și istorică”, „Sebastian” al meu. Căutați-l, fiindcă merită (încă). Vă asigur că n-aveți ce pierde.

„Duminică, 9 august 1942, București

            Dragă Leny,

            Faptul de a mă hotărî să-ți scriu este, poate, la fel de absurd cu acela de a crede că mâine războiul se va termina, iar noi vom scăpa cu viață din încleștarea asta apocaliptică. De altfel, orice scrisoare pe care o scriu și o trimit în condițiile astea e inutilă. Ce mai sper de fapt? Nimic. Totul e fum. Tot ce a fost și va fi s-a transformat deja în cenușă. Pentru cei care vor veni după noi și vor descoperi, din întâmplare, că am existat pe pământul ăsta, vom fi morți demult, dispăruți, dizolvați în neant. Viețile noastre nu vor mai avea absolut nicio însemnătate.

            Simt că tot ce scriu în zilele astea nu reflectă cu adevărat mai nimic din viața mea, din gândurile mele, din ceea ce sunt. Scriu totuși, fiindcă asta știu să fac cel mai bine. Ăsta este frontul meu, locul unde îmi dau toate bătăliile vieții și unde  îmi pot desfășura jalnicele intenții de a face ceva eroic, memorabil măcar în conștiințele celor care mă cunosc.

            Poate ar fi fost mai bine să tac. Nu știu. Sunt, totuși, momente ca acestea când n-o pot face. Nu pot să tac. Aș vrea să urlu, să țip la cineva, să invoc o forță superioară pentru ca lucrurile să se schimbe. Aș vrea să pot face tot ce-mi imaginez, să sparg barierele autocenzurii și să arăt tuturor cum mă simt de fapt.

            Toate intențiile mele se năruiesc însă în fața realității brute. Lumea m-ar privi ca pe un biet rătăcit, cu resorturile minții sfărâmate de situația grea în care se află. Revin apoi în mine însumi și las zilele să treacă. E tot ce pot face. Încă una și încă una. Fiecare zi care trece este o zi pe care am trăit-o. Asta înseamnă viață. Viață larvară, firește, dar totuși viață.

            Zile lungi, leneșe, greoaie, care trec huruind cu șenilele peste tot ce a însemnat vreodată frumusețe sau adevăr. Căci, în fond, o larvă trăiește în mediul ei abject, în colcăiala unei vieți ascunse, nevăzute și neștiute.

            Nopți în care insomnia își face de cap sau, atunci când am norocul să ațipesc, mă scufundă în mlaștina unei letargii totale, însoțită de lipitorile coșmarurilor, care mi se suie, dezgustătoare, pe trup. Și aș vrea, cu toate astea, să nu mă mai trezesc niciodată, căci trezirea nu face decât să mă arunce în celălalt coșmar, cel al vieții de zi cu zi.

            Mă las tot mai mult cuprins de o scârbă imensă, însă, pentru a mă mai simți vreodată cu adevărat un om viu, sunt nevoit să mă ridic deasupra ei, căci numai așa sunt în stare să supraviețuiesc.

            Tu cum te descurci? Cum reziști? Cum faci față atmosferei ăsteia pline de presimțiri sumbre și de spaime? Sper că mai bine decât o fac eu, bietul de mine, cel care trebuie să trăiască singur în visul ăsta urât în care nici măcar gândurile nu pot fi duse până la capăt. Raziile din oraș, filtrul cordoanelor și al patrulelor, cărora în orice moment le-aș putea cădea victimă, îmi arată exact ce fel de ființe consideră ei că suntem: oameni a căror «vinovăție» și «inferioritate» trebuie arătate în public, ca niște stigmate. Apoi, firește, e nevoie de o pedeapsă exemplară, în consecință.

            Stau și mă întreb, în astfel de momente, când se va întâmpla, când mă voi trezi prins eu însumi în plasa pe care au întins-o? Când voi fi trimis cine știe unde, pe un drum fără întoarcere? Când? Azi, sau poate mâine? Poimâine? Săptămâna viitoare?

            Și uite așa îmi duc zilele, una câte una, mulțumit că nu s-a întâmplat ce-ar fi putut fi mai rău și că încă sunt în viață.

            Este asta vara în care se va încheia totul? Acest august cu zile călduroase, leneșe, va înregistra ultima dată din calendarul vieții mele? Numai Dumnezeu poate ști. Numai el îmi poate spune dacă voi mai avea vreodată parte de o viață simplă, curată, fără obsesia zilnică a morții care se apropie.

            Nu știu de unde mai am puterea, în condițiile astea, să mă adun și să mă gândesc la literatură. Am în cap o piesă pe care vreau să o scriu pentru tine, pentru că sunt convins că ți se potrivește ca o mănușă. Am deja schițate câteva scene de început, iar apoi, după aceste coordonate preliminare, mă voi lăsa purtat de subiect, voi amplifica tot cadrul, voi pune «carne» pe osatura textului, voi da culoare acțiunii prin replici inteligente și printr-o mișcare dinamică a personajelor, voi face, așadar, în așa fel încât «Insula» (căci ăsta va fi titlul piesei) să fie, poate, ceea ce nu a reușit pe deplin să fie «Jocul de-a vacanța».

            În rest, trăiesc cum poate ți-am sugerat deja, cu ochii pe ceas și pe calendar, trăgând efectiv timpul după mine, ca pe un animal care abia mai respiră. Așa părăsit de prieteni cum sunt (am aflat că Mircea Eliade și-a făcut concediul în București și nu a fost o surpriză pentru mine că n-a catadicsit să mă vadă și că n-a avut dintru început intenția de a da vreun semn de viață), extenuat, obosit ca după o zi la zăpadă sau la descărcat lemne (așa cum au fost atâtea și cum probabil vor mai fi)…

            Mă gândeam, în timpul unei alarme care m-a prins într-o seară, târziu, în Piața Națiunile Unite, că așa s-ar putea termina totul. Fără mari dureri, fără regrete, fără nevoia de compasiune. Ca un câine călcat de camion. O explozie scurtă, ca flama unui fulger, și după aceea nimic. Liniște și întuneric etern.

            Dar s-au întâmplat în așa fel lucrurile încât am putut să mă ridic din iarba în care apucasem să mă trântesc și să merg mai departe spre casă. Am scăpat pentru moment, dar pentru cât timp? Numai Dumnezeu știe.

            A rămas agățată de mine, ca o urzeală de gând, o singură întrebare: va veni o zi în care se va putea vorbi deschis despre aceste negre zile? Poate. De fapt sunt convins, sunt absolut convins.

            Aș vrea să mai fiu atunci de față.

Cu cele mai bune sentimente, mereu al tău

Mihail Sebastian”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment