Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost neîncăpătoare aseară la evenimentul prilejuit de apariția romanului „Frica de umbra mea” (Polirom, 2019) al cunoscutului scriitor și publicist Cezar Paul-Bădescu. Lansarea, care a fost moderată de Mirela Nagâț, i-a avut ca invitați pe scriitorul Radu Paraschivescu și pe criticul literar Cosmin Ciotloș.
Mă gândeam, cu câteva minute înainte de începerea evenimentului, că astrele se aliniaseră perfect și că nu mai era nicio îndoială că totul avea să iasă foarte bine, de vreme ce echilibrul era asigurat în toate cele. Radu Paraschivescu venea cu umorul combinat cu inteligența analitică, Mirela Nagâț cu farmecul & inteligența artistică, iar Cosmin Ciotloș, last but not least, cu echilibrul critic & cu acel tip fermecător de sobrietate intelectuală care ține auditoriul în priză.
Am recunoscut în public multă lume bună și mă cert un pic acum deoarece, din cauza memoriei mele precare, cu siguranță am să uit câteva nume. M-am salutat cu Gabriel Enache, cu Eli Bădică și cu Iuliana Neciu & i-am văzut, printre alții, pe scriitoarea Diana Bădică, pe scriitorul Tudor Călin Zarojanu și pe politicianul Cristian Preda. Au fost și oameni de televiziune, jurnaliști, prieteni & apropiați ai autorului.
Mirela Nagâț a depus, înainte de toate, o scurtă mărturie despre romanul lui Cezar Paul-Bădescu: „Este o carte captivantă. Despre formula ei stilistică, este evident cuceritoare. Cezar scrie nervos, exact, alert, onest, credibil. Este un roman despre frica de moarte și despre strategiile de camuflare și evacuare a ei.”
Apoi l-a întrebat pe Cezar: „De ce vine atât de târziu cartea asta? E al treilea volum de ficțiune. Dacă ne uităm un pic la celelalte cărți vedem că de fiecare dată ele sunt ancorate în biografie. Lași să se coacă ceva?”
Cezar Paul-Bădescu: „Probabil că și asta a fost. A venit târziu pentru că vreo șapte ani am lucrat în presa cotidiană, care nu m-a mai lăsat să respir. Dacă voiam să respir literar sau să consider că trebuie să vin din când în când cu o carte, fiindcă uită lumea de mine, probabil că aș fi făcut tot posibilul să mai scot ceva. Dar nu asta mă interesa. Nu mă interesa să produc o carte, să mai produc încă o carte, să produc o carte de literatură. Nu asta este ceea ce-mi doresc.
Mă interesează cu totul altceva, anume să experimentez, să cunosc prin scris lumea înconjurătoare și să mă cunosc pe mine însumi. Sună pompos, dar nu-mi doresc să mai adaug ceva la istoria oricum foarte plăcută a literaturii, care e făcută pentru alții, n-am eu loc acolo.”
Mirela Nagâț: „Ce a declanșat-o, totuși? Dacă mă uit un pic în prozele astea văd o anumită nostalgie, sentimentul că ai simțit pe propria piele cât de fragilă e viața…”
Cezar Paul-Bădescu: „Exact, o criză personală, evident! Am încercat în cartea asta să îmi rezolv criza respectivă, să fie o formă de autoterapie, pentru că ceea ce scriu reprezintă o formă de autoterapie. A venit într-un moment care cerea să fie rezolvată.”
Mirela Nagâț și-a îndreptat atenția apoi către Radu Paraschivescu, întrebându-l ex abrupto: „Care e diagnosticul?”
Radu Paraschivescu a răspuns mucalit: „E bun!” Apoi a continuat în aceeași notă amuzantă: „Supraviețuiește și autorul, supraviețuiește și cartea, și mai important, supraviețuiește publicul, ba chiar pleacă îmbogățit de citirea cărții ăsteia. Ar trebui să spun că sunt câteva motive care m-au făcut să accept invitația lui Cezar înainte să apară cartea. Știam că urmează să apară, o văzusem anunțată de Polirom.
M-a interesat cartea asta și din punctul de vedere al unui fel anume de a aborda frica și spaima de moarte. Cartea asta, ca puține alte cărți, are ecou în mintea mea de cititor. (…) Pe urmă, am trecut amândoi prin dreptul unuia dintre poeții ciudați, care astăzi din păcate nu mai este, Cristian Popescu. Cezar l-a cunoscut în alte împrejurări decât l-am cunoscut eu. Eu l-am cunoscut în stagiul militar, când Cristi făcea figura aparte pe care a făcut-o și în poezie.”
Mirela Nagâț: „Cum arată cartea asta, Cosmin Ciotloș, în tabloul formulei lui Cezar Paul-Bădescu?”
Cosmin Ciotloș: „Criticii au spus că e vorba de autoficțiune, au spus că e vorba de o proiecție a eului propriu în textul pe jumătate ficțional, pe jumătate real, pentru că acești critici sunt mai ancorați în prezent decât în tot ce înseamnă tradiția literaturii. N-am o părere foarte bună despre criticii strict prezenteiști, fiind eu și mai nostalgic, și mai revolut în gusturile mele.
Cezar Paul-Bădescu spunea că istoria literară trebuie să-i intereseze pe cei cărora le place. Mie-mi place! Și atunci o să spun așa: această a treia carte a lui confirmă un tip de așteptare pe care nu puteam la cărțile precedente s-o duc până la capăt cu toate argumentele. De data asta impresia mea e că pot și am să spun că «Frica de umbra mea» este una dintre cele mai caragialiene cărți pe care le-am citit, ceea ce, dat fiind dragul meu de Caragiale, e un superlativ. (…)
În «Frica de umbra mea» e pretutindeni diseminată, împrăștiată, o teamă continuă și vagă, dar nu mai puțin reală, de moarte. Primele pagini debutează aproape în regimul de «temă cu variațiuni» caragialesc. Avem de-a face cu punerea în scenă a unei fișe, sigur, trucate, ironice, dar nu mai puțin tragice, a unui bolnav și a unei familii care trebuie înștiințată în legătură cu boala de care acesta suferă.
Radu Paraschivescu pomenea de Cristian Popescu. Caragiale și-a avut și el Cristian Popescu al lui. L-a avut pe Eminescu, despre care a scris splendid. Paginile acelea erau de un realism atroce, care masca în realitate o mare dragoste și o mare prietenie. Îl avem diseminat în paginile astea pe unul dintre protagoniștii jalnici ai trecutului nostru imediat, și anume ofițerul de carieră – câtă carieră o mai fi și ce formă de ofițerie o mai fi și asta – Nicolae Militaru.
Îl avem bine articulat, bine luat în tărbacă, pe Bogdan Petriceicu Hașdeu, cel care de la un punct încolo a fost atins de tot felul de deliruri esoterice. Ei bine, Cezar Paul-Bădescu scrie o pagină crâncenă în cartea aceasta. Crâncenă nu față de protagonistul prozei lui, ci față de vremurile noastre, în care constatăm că acest om, în mâinile căruia s-au plimbat cândva destinele armatei române, Nicolae Militaru, era în fapt un bătrânel ușor sclerotic, foarte tipicar, care se uita la telenovele stupide cu pasiunea cu care ultrașii se uită la televizor la meciuri. Omul ăsta ne-a dominat, într-un fel sau altul, tragic pentru noi, ne-a dominat o vreme destinele.
Cezar Paul-Bădescu nu se ferește de ceea ce înseamnă regimul publicistic sau regimul gazetăresc al prozei. Are curajul de a lua teme din realitatea presei epocii lui. Cezar știe să fie totodată atent la ceea ce înseamnă filtru gazetăresc al realului, la ceea ce înseamnă realul ca atare și, în sfârșit, e atent la fondul abisal al emoțiilor lui. E atent într-atât încât reușește să scrie niște pagini foarte tandre despre felul în care copiii lui au ajuns să-i schimbe teama de moarte dintr-una care-l privea, într-una care-i privește pe ei.
În momentul apariției unui copil – sesizează formidabil Cezar Paul-Bădescu – nu-ți mai e teamă că vei muri tu. Ți-e teamă că vor păți ei ceva – o spune în primă instanță, după care, cu acribie de stilist și cu onestitate de prozator pursânge, spune: de fapt, nu ți-e teamă că vor păți ceva, ți-e teamă că vor muri. Ți-e teamă de moartea copiilor tăi, ceea ce te vindecă de propria teamă de moarte.”
Cezar Paul-Bădescu: „Sunt multe accente polemice, în legătură cu istoria interbelică, de exemplu. Mă refer și la Antonescu, și la alții, care ne-au făcut istoria mai demult sau mai recent, gen Nicolae Militaru. Într-adevăr, ne-au făcut istoria dar, așa cum vedem de fiecare dată și în zilele noastre, istoria e făcută de tot felul de personaje, de avortoni umani.”
Mirela Nagâț: „Radu Paraschivescu, cum vă vorbește formula stilistică a lui Cezar Paul-Bădescu?”
Radu Paraschivescu: „Mătăsos! Și îmi trezește ecouri! Mi se pare înviorătoare maniera prin care Cezar Paul-Bădescu scrie ușor fără să cadă în facil. E un lucru aparent simplu. Nu e atât de simplu. Să scrii ușor, să fii citit, să fii receptat cu ochii deschiși, fără niciun fel de opreliște, fără să cazi în simplism și fără să faci concesii, și să te adresezi țintit cititorului pe care îl ai în față.
E o lectură răscolitoare, după mine. Dacă ar fi să-l întreb și eu ceva pe Cezar, ar fi: ce pondere au propriile lui obsesii, macabre sau nu, în scrierea acestei cărți?”
Răspunsul de final al lui Cezar Paul-Bădescu: „Ăsta sunt! Ăsta sunt și tocmai le-am expus, ca pe sofaua psihanalistului, încercând să scap de ele, să le dau afară. Uneori funcționează, alteori nu. E interesant că scriu în carte despre relația cu insomnia. E interesant cum obsesiile îți livrează insomnii și începând să scrii poți să-ți rezolvi insomniile. Pe de altă parte, cum scrisul însuși poate să-ți dea insomnii. E un cerc vicios aici, în toată relația asta cu insomniile. Sunt și nu sunt. Azi o vedem, și nu e!”
