Cinci manii de scriitor

Îmi amintesc scena din Abaddon, exterminatorul când Sabato s-a decis să-și cumpere un caiet cu arc. Mașina de scris îi făcea tot felul de probleme, clapele se înțepeneau, panglica nu se rotea automat și așa mai departe. În consecință, s-a hotărât să scrie de mână. S-a dus, așadar, la o librărie și, cu toate că vânzătorii îi induceau o teamă nejustificată, i-a cerut unuia un caiet-dosar cu arc, deși în realitate își dorea un caiet-dosar de o anumită mărime, cu coperți negre pe dinafară și colorate pe dinăuntru. Amabil, vânzătorul i-a arătat câteva modele care erau, desigur, departe de ceea ce-și dorea. Nu voia nici un caiet prea mare, cu file tip cearșaf, fiindcă paginile lui l-ar fi intimidat, dar nici unul prea mic, deoarece n-ar mai fi putut scrie în voie. După mai multe ezitări și explicații care l-au iritat pe vânzător, Sabato a cumpărat ceva total inadecvat, un fel de mapă, doar ca să scape de tortura alegerii.

Scriitorii au avut dintotdeauna diverse manii. Alegerile pe care le fac atunci când vine vorba de mijloacele materiale necesare procesului de creație sunt mai mereu complicate și duc adesea în absurd. Totul ține probabil de automatisme interioare greu detectabile din afară, formate în timp și imposibil de ignorat de scriitorul în cauză. Pe mine încă mă obsedează caietul dictando de 200 de file tip A5 cu coperte bleumarin, detașabile, ca de mușama. Se găseau în toate papetăriile comuniste și mi se părea că sunt ideale pentru scris. Acum mi se par rudimentare și meschine, cam ca în genul caietelor prea mici de care se ferea Sabato. Cu toate astea, am scris ceva vreme în ele. Dovadă stă vraful de astfel de caiete din stânga biroului meu. Dar să o luăm de la capăt cu diversele manii pe care încă le mai am și de care probabil nu voi scăpa niciodată, chiar dacă în momentul ăsta scriu la laptop. În realitate, tot pe un fel de caiet aș vrea să-mi scriu articolele, deși nu am încă precizat în minte tipul ideal.

1.Suportul

 Cei care scriu de mână înțeleg probabil dificultatea alegerii. În cazul meu trebuie să fie musai caiet dictando. Caietele cu pătrățele mă deprimă deoarece îmi amintesc de chinurile la care m-a supus matematica în școală. N-aș putea să scriu niciodată pe ele altceva decât eventual numere de telefon sau rețete pentru pandișpan. Orice tip de creație literară, fie că e poezie sau proză, nu poate avea, în cazul meu, aderență la o asemenea suprafață. Am folosit, de-a lungul timpului, caietele de 200 de file de care am amintit, dar și caiete-dosar studențești. Am scris „Sebastian” pe patru astfel de caiete, musai cu copertele tari. Pe de altă parte, ultimele volume de poezie, nepublicate încă, „Ziua în care a murit John Lennon” și „Vocile”, le-am scris într-un bloc-notes cu arc (pe care am dat o mică avere), cu paginile ușor îngălbenite, de tip Pukka Pad. Este fix acel „little black book with my poems in” din The Wall. Nu concep să fi putut scrie poemele din aceste volume altundeva, sub nicio formă. Este probabil cea mai puternică manie pe care o am.

2.Instrumentul

Este foarte important și cu ce scriu. Mult timp am făcut-o cu un pix metalic, argintiu, cu rezervă Parker. Cu el am scris romanul „Oblivion”, primele însemnări de la „Sebastian”, precum și volumele anterioare de poezii, cum ar fi „Resurse interioare”. Încă mai am acest pix. Îmi amintesc că, nu o dată, am rămas fără pastă și, neavând la îndemână o altă rezervă, n-am mai putut scrie. E adevărat, chestia a devenit patologică, dar când te gândești că nicio terapie din lume nu te poate vindeca de adicția față de pixul tău preferat (știi asta, fiindcă nu poate fi altfel) atunci nu-ți rămâne decât să te resemnezi. Sau să treci de la pix la creion mecanic, așa cum am făcut eu când am început să scriu la „Sebastian”. Mi-am inventat o nouă adicție fiindcă aveam nevoie de ceva diferit. Acum nu mai pot, în ruptul capului, să scriu cu pixul argintiu. Mă și mir că i-am fost sclav atâta timp.

3.Locul

Cred că este foarte important locul din casă unde alegi să scrii. Este chiar determinant pentru cartea la care lucrezi să ai un colțișor în care să trăiești iluzia că este cel mai confortabil loc pe care l-ai putea avea, oriunde te-ai afla. Pentru mine este important să fie un mix între obișnuință, perspectivă spațială și căldură. Mă refer la căldura umană, la nevoia de a simți că lângă tine se află cineva drag, chiar dacă se întâmplă să nu fie fizic alături, din diverse motive. Important este că și-a lăsat amprenta acolo, că îi simți prezența, deși pentru scurte perioade lipsește din peisaj. Eu am scris ani în șir în pat, în dormitor, deși aș fi putut să o fac foarte bine la masa din bucătărie. Am mai avut un astfel de „cuib” amenajat pe locul unei foste debarale. Îmi făcusem un blat de la un birou mai vechi, prins în dibluri de perete, precum și câteva rafturi pe care mi-am așezat cărțile favorite. E important să ai lângă tine cărțile la care ții cel mai mult când scrii. Te inspiră poate la fel de mult ca mărunțișurile pe care le împrăștii pe birou și care, în timp, devin nefuncționale și, deci, de prisos. Faptul că încă se află acolo reprezintă exact ceea ce înseamnă tradiția pentru unii: te-ai obișnuit cu unele lucruri, chiar dacă sunt atemporale sau au ieșit de multă vreme din uz.

4.Timpul

 Contează extrem de mult în care parte a zilei scriu. Multă vreme am făcut-o noaptea (era să spun ca hoții), dar asta a fost din cauze colaterale cum ar fi jobul sau gălăgia din casă din timpul zilei (cei care au copii știu despre ce vorbesc). Noaptea, când toți ceilalți dorm, când se aud greierii în grădină și câinii lătrând la lună, este intervalul ideal pentru creație, mai ales pentru poezie aș spune. Multe dintre poemele mele sunt concepute noaptea. De asemenea, am umplut caietele cu însemnări pentru „Sebastian” noaptea. Veneam de la redacție pe la 7-8 seara, făceam un duș, mâncam, mă uitam eventual la o jumătate de film până când adormea soția mea, apoi mă apucam de lucru. În general se întâmpla în intervalul 22.30 – 2.30. Un interval bunecuvântat. De când am rămas șomer și, ulterior, unemployed, am început să scriu dimineața. La început mi-a fost foarte greu, dar ușor-ușor m-am obișnuit și, cum altfel, mi-am format o nouă dependență. Dacă nu mă apuc de scris până la ora 10.00, nu mai sunt în stare de nimic. Se instalează depresia. Așa am umplut cele patru caiete-dosar studențești cu romanul „Sebastian”, fugind zi de zi de depresie și de obsesia orei 10.00. Sper să-mi fi folosit la ceva.

5.Paharul cu vin

Până deunăzi nu suportam să mă apuc de lucru fără să am paharul de vin lângă mine. Nu vă închipuiți că sunt vreun alcoolic sau că depind de alcool când vine vorba de scris. Dimpotrivă, niciodată când am fost amețit n-am scris bine. Ca să scot o pagină bună e musai să fiu lucid. Altfel, e jale, n-ați vrea să vedeți ce a putut să iasă din mintea mea când am scris băut. Povestea „paharului de vin” este ceva mai lungă și a început din vremea când scriam noaptea. După ce luam cina îmi plăcea să beau un pahar de vin. Paharul ăsta stătea tot timpul pe noptiera de la capul patului. După ce adormea soția mea și mă apucam de lucru, mai luam cîte o gură de vin, doar ca să-mi umezesc buzele. N-am depășit niciodată două pahare de vin într-o seară de lucru, ceea ce într-un interval de aproximativ patru ore nu e deloc mult. Acum, findcă nu prea mai am voie să beau, am înlocuit paharul de vin cu sticla de apă. Probabil și asta este una dintre cauzele pentru care n-am mai scris nimic de când am terminat „Sebastian”. Asta și faptul că nu mai scriu în pat, seara târziu, ci dimineața, la biroul meu din sufragerie. Semn că încă mai sunt sechele după toate dependențele mele. Sper să-mi revin cândva.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/