Alexandra-Emilia Bucur ne-a scris următoarele rânduri în loc de orice biografie: „Relația mea de prietenie cu poezia a început cu foarte mult timp în urmă, a fost o relație de lungă durată, extraordinar de frumoasă, cu nopți lungi de lectură, cu zile citind poeme în cenacluri literare, cu multe concursuri de poezie care ne-au condus pașii în toată țara, în multe locuri de basm care au sădit în memorie amintiri de neuitat, au rezultat multe publicări în antologii, reviste tipărite, dar și online. La un moment dat, drumurile noastre s-au îndepărtat pentru că timpul fuge prea repede uneori, dar poezia s-a tot întors la mine, mai rar și înfruntând timpul, dar efervescent și constant, de fiecare dată mai puternică. După aproape 10 ani, ca orice moment unic și frumos care se întâmplă în viață și devine nemuritor în sine, drumurile ni s-au unit din nou. Ca orice revedere mult dorită, am hotărât să rămânem împreună pentru o perioadă mai lungă decât cea de dinainte.”

Cred că, dincolo de aceste deloc amendabile decalaje de limbaj poetic, textele Alexandrei rezistă oricărei încercări de a fi demontate, fie că aceste demersuri ar fi fost făcute acum zece ani, fie că vor fi făcute acum, după ce ele vor apărea la „Poșta redacției”. Nu e ca și cum i-aș da șansa unei reveniri – ar fi o dovadă de înfumurare din partea mea să afirm așa ceva – ci este șansa Alexandrei de a se redescoperi. Știu cum este, am trecut și eu prin asta și de aceea sunt alături de ea. Și de poezie, firește.

În camera ta 100 cuvintele nu întreabă

„Câteva cuvinte ieșite din uz”
Râzi
„Ce nu s-a întâmplat nu are cum să se termine”
E doar pentru că în camera ta 100
Lucrurile nu se mai așază în aceeași formă
În același loc cu aceeași formă în același contur
„Sunt sensuri ieșite din uz”
Și râzi
Nimic nu e continuu când râzi
Discontinuitățile alea crescute pe linii
Ciorchini
Nu fac decât să aplece mai tare zidurile
Flexibile și incolore
Toate obiectele odată dure solide vor deveni spre acolo
Vor veni spre ape
Spre mlaștini unde apele se dezleagă la vorbe
Se dezlănțuie
Spre crânguri în care lumina se agață fricoasă și se joacă leapșa cu noaptea
Chicotind.
E tot acolo tot ce ai auzit despre
Toate formele, toate întoarcerile
Care prind formă
Degeaba râzi
E încă noapte și nimic nu se desface
Noduri noduri
Din liniște.

nu ai de ce / nu știe

„nu ai învățat nimic din toate astea”
e același timp care se repetă
aceeași strigare
ca un șarpe din jeleu
ce se întoarce spre sine scuturându-se.

e același sunet retrovers care se cheamă
se strigă
dintre pereți
din ziduri
„te auzi?” / întrebi degeaba Ioana
e ceva
atât deslușești din umbra soarelui
e totul o întunecare de întuneric goală
o baltă adâncă cu vegetație asurzitoare
prin care un pește rătăcit al tăcerii
te aude.

același cuvânt / vers / melodie
se repetă pe sticle
pe geamuri
în șerpuirea aia de sunete
doar lălăiala lui nu știe / se aude
restul se desenează pe sine
fără autoportrete
fără descriere
doar schițe și chircirea semnelor
caricatură
caligrafic așezate pe țevi și parchet

„nu știi nimic din toate astea” / râzi cât vrei Ioana
din tăcere tulbure și din aer ca o vată de zahăr lipită de obraji
nu știe
nu se știe
„din toate astea nu ai învățat nimic”.

Pe același drum

Te întorci la același drum Ioana
Același cântec știut pe dinafară pe note muzicale
Aceeași repetiție a formelor.

„E mai ușor” spui
„Să lipești pe acolo unde se crapă
Și curge apa
Decât să ridici piloni de la zero pe ape”.
Un punct e zgândărit în fereastră
Bâzâie până adoarme
Din adormire în somn un pod lăsat liber
Să fluture
„Din tot ce pierzi e tot ce câștigi”
Spui șoptit
„Te-ai obișnuit să câștigi”
Ridici tonul,
Lucrurile se așază apăsat
Unul după altul
În aceeași ordine
Până nu se formează același punct
E haos într-un pahar cu apă.
În rest e liniște, să știi, în orice lucru,
În orice formă ce clipocește
Te-ai obișnuit să știi totul pe dinafară
Fiecare mișcare fiecare sunet
Scrâșnet
După o vreme nu se mai repetă,
Din liniște sare un ghemotoc de apă
Zumzetul ăla ți se pare mai aproape de piele,
Mai real,
Când repetă ce știai de dinainte.

Punct și iar întrebare

„I am you / am I you?”
Râzi și tot degeaba în forfota timpului
Știi pe dinafară fiecare sunet
Zumzet
Tăcerea sunetului
Înainte-înapoi
Ca un balansoar
„Azi e o zi muzicală”
Șoptești
„Cu ce te îmbraci azi?”
Degeaba întrebi
„Vin cu tine acasă”
E degeaba când curg iar orele din tavan
Din candelabre
Ca niște globuri transparente
Te uiți prin plasa năvod de la geamuri
La același punct ce se ridică peste ziduri
Numit soare
Năvod peste soare
Minute răsfirate în bancuri de pește
Cu ochii curgând peste haine
Până la deșirare totală
Și nu mai ai voce.

„De acum încolo îmi spui Ioana”
Ok
E gata.

Răsfoiești imagini pierdute din retină
Degeaba râzi subcutanat să nu te vadă nimeni
Nu e nicio urmă a râsului
În această zi
Din cameră.

de acolo vii și totul e bine

te regăsești Ioana
în fiecare cuvânt
în fiecare celulă de cuvânt
anevoie strânsă în jurul aceluiași nod
când se rostogolește și vine aproape de tine
spre tâmple
spre ceafă.
ești acolo
prezența se dublează
ca dintr-un ecou într-o oglindă în alta
când sunet se vede pe sunet
și strigă unul la altul
un tic-tac se aude lăsat pe spate din ziduri
unde toată camera asta s-a aplecat și și-a lăsat urechea spre podea
despletind ușor fir cu fir
fire cu fire
ferestrele din noduri
peste noduri
ca să vadă forfota
freamătul liniei
care vine spre sine
spre singular
și în tot de acolo în loc de bezna de pe farfuriile goale
răsare ușor țopăind
o oră
scoate capul din capsulă
clipocește
respiră
zâmbește îmbietor spre soare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.