LUC DE CLAPIERS, marchiz de VAUVENARGUES, s-a născut pe 6 august 1715 în Aix-en-Provence, Franța. Tatăl său, care era primar al orașului, s-a distins în acțiunile contra epidemiei de ciumă din 1720, pentru meritele lui fiind recompensat cu o pensie de 3000 de livre și titlul de marchiz.
Tânărul Luc, care avea o sănătate șubredă și era excesiv de sfios, a studiat, o vreme, la colegiul Royal-Bourbon, ținut de iezuiți. În 1731 și-a întrerupt studiile însă, rămânând să le completeze acasă, singur sau cu ajutorul unui profesor particular. A cunoscut destul de bine literatura greacă și latină, fiind impresionat de eroii lui Plutarh și de stoicismul lui Seneca.
În 1733 intră în regimentul regelui, deși constituția fizică nu-l recomanda pentru o carieră militară. În 1735 este numit locotenent, iar în anii următori participă la diferite campanii (campania din Italia, campania din Boemia sau campania Rinului). Pe 14 ianuarie 1744, amărât că este nevoit să-și târască „sulița prin noroi, în fruntea celor douăzeci de ostași”, își prezintă demisia din armată și încearcă să intre în diplomație.
Pe 7 ianuarie 1745 primește o scrisoare de la Voltaire, care-i citise unele reflecții critice. Filozoful îl îndeamnă să vină la Paris, ceea ce și face, stabilindu-se în suburbia Saint-Germain, rue de Paon. Aici începe să-și revadă însemnările făcute în cursul carierei militare. În 1746 publică, fără semnătură, un volum de 400 de pagini, cuprinzând eseul „Introducere în cunoașterea spiritului uman, Reflecții despre diferiți autori și Maxime”. Este încurajat în continuare cu multă simpatie de Voltaire.
Vauvenargues se stinge pe 11 februarie 1747, la doar 32 de ani, răpus de ftizie, fără să mai aibă timp să-și șlefuiască opera, așa cum plănuia.
Notele biobibliografice și reflecțiile de mai jos sunt preluate din volumul „Vauvenargues. Maxime și Reflecții”, apărut în 1973 în colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva.
Nu există minți omenești în stare să cuprindă toate fețele fiecărui subiect, și aici e, pare-mi-se, izvorul cel mai obișnuit al erorilor oamenilor. Pe când cea mai mare parte a unei națiuni trăiește în sărăcie, dispreț și trudă, cealaltă, copleșită de onoruri, distracții și plăceri, nu se mai satură admirând puterea politicii, care ajută la înflorirea artelor și a comerțului și face statele de temut.
Le-a fost mai ușor romanilor și grecilor să subjuge națiuni mari, decât îți este astăzi să păstrezi o mică provincie cucerită pe drept, în mijlocul atâtor vecini invidioși și al atâtor popoare la fel de călite în politică și în războaie și tot pe atât de legate prin interesele, prin artele și prin comerțul lor, pe cât sunt de despărțite prin granițe.
A vorbi de bine despre toată lumea deopotrivă constituie o politică și îngustă, și proastă.
E o greșeală pe care o săvârșesc cei mari crezând că pot împărți cu dărnicie – fără vreo urmare – cuvinte și făgăduieli: oamenii suportă anevoie să li se ia ceea ce și-au însușit, într-un fel, prin speranță; nu-i poți înșela multă vreme în privința intereselor lor și nimic nu le este mai odios decât să se știe păcăliți. Din pricina aceasta reușește atât de rar înșelăciunea; este nevoie de sinceritate și de spirit de dreptate, chiar când vrei să ademenești. Cei care au amăgit popoarele cu privire la vreun interes obștesc nu neglijau interesele particulare; iscusința lor consta în a cuceri oamenii prin foloase reale. Când cunoști bine oamenii și vrei să-i pui în slujba planurilor tale, nu te bizui pe o momeală atât de neserioasă cum este momeala discursurilor și a făgăduielilor.
Adevărații oameni politici cunosc mai bine oamenii decât cei care își fac o îndeletnicire din filozofie; vreau să spun că ei sunt filozofi mai adevărați.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
