Duminică dimineața, 2 iunie, după o zi infernală și după doar patru ore de somn, m-am trezit cu un singur gând în cap: să închei acest Bookfest așa cum mi-am propus, să merg în cât mai multe locuri posibil, să fiu ubicuu dacă se poate, numai să nu-mi scape nimic, să fie ca și cum aș fi un soldat în tranșee, rămas fără resurse, într-un început de vară ploios, refugiat într-o incintă caldă și la propriu, și la figurat, cu doar câteva gloanțe în bandulieră și cu mult entuziasm și credință într-o victorie iluzorie.

Ce poți face în condițiile astea? Te uiți pe program, îți stabilești prioritățile, încerci să te strecori, să modelezi orele și minutele, să faci pact nu cu diavolul, ci cu timpul care nici nu se dilată, nici nu se contractă, ci rămâne mereu același, cu obișnuita lui curgere implacabilă. Primul eveniment pe listă: lansarea de la cafeneaua Julius Meinl, chiar la ora prânzului, cu Ciprian Măceșaru și cu al lui Infrapaginal, recent apărut la Editura Cartex.

Alături de el, Lucian Pricop, firește, dar și Radu Paraschivescu, pe care Ciprian e nevoit să-l pescuiască în ultimul moment din marea de admiratori din jurul editurii Humanitas, unde era andocat pentru câteva autografe date în grabă.

Sincronizarea este totuși bună, invitații vin aproape la timp, evenimentul se întâmplă, dau mâna cu Radu Paraschivescu trăind sentimentul acela straniu că nu mi se întâmplă mie, că o distorsiune s-a petrecut în ecuația spațiu-timp (o exista așa ceva? n-am fost prea bun la matematică, să fiu scuzat) și că un alt eu (însumi) și un alt Radu Paraschivescu se află într-o altă dimensiune și fac sincron același gest de a-și strânge (aproape) prietenește mâinile.

Miroase a cafea bună, scena e întru câtva departe de tumultul asurzitor al unui Bookfest cu latențe balcanice, se reglează tonalitățile stației de amplificare, șușotelile încetează ca într-o sală de teatru și Lucian Pricop atinge, discret, diapazonul evenimentului.

Lucian Pricop

„Este una dintre cărțile născute deloc întâmplător. Spun asta în virtutea faptului că mulți dintre colegii noștri scriitori își anunță apariția cărților ca o întâmplare, ca și cum un scriitor nu ar avea un program asumat, ca și cum textele create ar fi un imbold de o noapte.

Ei bine, în cazul lui Ciprian Măceșaru, avem un autor cu un grad de prolificitate destul de mare, dar asta pentru că are și un fel de bulimie a lecturii și a scrisului. Bulimia este conotată negativ, așa, pentru noi, chiar și în cazul culturii uneori. Acest tip de builmie se traduce în jurnal printr-un index de câteva pagini, multe, cu nume, dar titluri în spatele acestor nume.

Nume de cărți, lucrări plastice, lucrări muzicale, asta pentru că suntem obișnuiți, noi, oamenii obișnuiți, să trăim într-un spațiu, zis, de viață naturală. Cumva să viețuim și să ne depărtăm, să ne luăm pauză de la citit. În cazul lui Ciprian nu se întâmplă asta.

Pentru că nu mi-am imaginat – și știu că nici Ciprian nu și-ar fi imaginat – un alt bulimic de același tip, cred că Radu Paraschivescu este în situația aceluiași cititor perpetuu și aceluiași cititor permanent, așa încât îl rog să trecem spre Ciprian printr-un astfel de pasaj la fel de bulimic.”

Radu Paraschivescu

A urmat, firește, Radu Paraschivescu:

„Îi mulțumesc domnului Pricop și îi mulțumesc și lui Ciprian Măceșaru pentru invitație. Da, la mine bulimia a luat-o stricto senso în accepția ei primă și legată de mâncare. E demult scoasă de pe afiș din motive personale.

În schimb, jurnalul pe care l-am citit săptămâna trecută mi-a dat ocazia să fac o descoperire interesantă și despre Ciprian, și despre mine, și despre relația dintre noi, o relație care are deja vreo 16 ani, cred. Și anume, că am în ceea ce-l privește pe Ciprian Măceșaru o necunoaștere profundă, adică nu-l cunosc, sau nu-l cunoșteam, absolut deloc.

Așa cum se întâmplă de multe ori, judeci oamenii prin prisma imediatului. Îi judeci pe fugă, grăbit, pentru că și tu ai ceva de făcut și celălalt, judecatul, are ceva de făcut. Eventual pui și niște concluzii, nescrise de obicei, arhivezi cazul și treci la următorul de pe listă.

Asta am făcut eu cu Ciprian, cu care, repet, păstrez raporturi cordiale, păstrez amintirea unor interviuri pe care le-am făcut împreună, păstrez amintirea unui hol pe care am circulat amândoi vreun an și ceva la Humanitas și păstrez amintirea unui tip cotropit de ceea ce nașul lui spiritual și nu numai, Dan C. Mihăilescu, îl numea primejdia risipirii.

Ciprian este un împrăștiat, nu în sensul că e distrat și că riscă să-l calce tramvaiul, ci în sensul că face de toate. Ei bine, când faci multe lucruri primul pericol care se ridică este cel al ștachetei, sau ștafetei, cum ar fi spus ministrul Culturii.

Ei bine nu, aici, la Ciprian, ai de-a face cu un om care curtează excelența și un om care e compus din bucăți care în mod normal nu s-ar îmbuca, n-ar sta foarte bine împreună. E un om care scrie proză, e un om care scrie poezie, e un om care bate toba, la propriu, nu la figurat, e un om care vede tablouri, un om care vede filme, se duce la teatru, pare să-și fi suspendat o existență convențională, obișnuită, și să se livreze tuturor experiențelor culturale și nu numai, de viață în primul rând.

Așa că eu am luat cartea asta întrebându-mă: ce tip de jurnal o să fie ăsta. Sunt mai multe tipuri de jurnale. Există tipul de jurnal pentru amatorii de picanterii: cu cine s-a cuplat – asta în cazul celebrităților, care apar pe scena publică, cu tot felul de injecții în tot felul de părți. Cu cine a trăit mai bine, de la cine a obținut iahtul mai luxos sau mașina cu mai mulți armăsari-putere, pe cine a înșelat și cu cine și în ce an.

Ăsta este un jurnal pe care-l vedeți inclusiv aici, la târg. Este jurnalul-fanfaron, de achiziție concretă, materială, și de laudă de sine. Pe urmă, există jurnalul fără jurnal, jurnalul în care nu se întâmplă nimic. Eventual ai de-a face cu un grafoman care ține neapărat ca grafomania lui să ajungă sub cât mai multe perechi de ochi, fără să-și asume consecințele și fără să-și dea seama de ridicolul situației.

Există oameni care scriu despre nimic, sau care nu scriu nimic despre nimic pe multe pagini. Vorba unui personaj celebru din America, în „Așteptându-l pe Godot” nu se întâmplă nimic de două ori. Așa e în cărțile lor.

Pe urmă, există așa-zisele jurnale pătrunse de înalta flacără a spiritului, dar care de fapt sunt niște imitații patetice și patetizante și niște copii nevolnice a ce se întâmplă în viață. În sfârșit, există jurnalele revanșarde ale unor oameni care se răfuiesc cu alți oameni la care n-ar ajunge. N-ar ajunge fie că nu mai sunt printre noi, fie fiindcă statura lor e prea mare.

În fine, există jurnale intense, de idei, de tip Mircea Cărtărescu, jurnale din care afli lucruri, și jurnale în care pariul care trebuie asumat este pariul sincerității. În mod normal, în momentul în care te hotărăști să consemnezi zilnic ceea ce ți se-ntâmplă și ceea ce li se întâmplă altora în imediatul tău, una dintre primele condiții este onestitatea, pentru că altfel, dacă trunchiezi, dacă te autocenzurezi, dacă scoți ceea ce e incomod sau neconvenabil, ăla nu mai e jurnal. Alea sunt fragmente de jurnal, iar fragmentele de jurnal au cu totul altă relevanță decât întregul neciuntit.

În fine, îl avem pe Ciprian Măceșaru, care e un caz. Un caz de ce? Pentru că te poartă din  registrul de exprimare al criticului de artă sau de film, în vaietul omului care se autodiminuează cu bună știință. O face uneori parodic, o face alteori bântuit de spaime pe care el le știe mai bine decât noi.

Chiar și acum, când vorbea domnul Pricop, și vorbea despre prolificitatea lui Ciprian, Ciprian îmi spune mie la ureche: «Din păcate!» Deci  e felul lui de a vedea lumea printr-o lentilă autoironică, ceea ce  e mare lucru. Să știți că autoironicii sunt puțini la număr, iar autoironia nu e doar semn de sensibilitate extremă, ci și semn de inteligență.

Pe urmă, îl ai pe Ciprian, cel care se uită, știu eu, la un meci, și pe Ciprian cel care constată niște povești din dramele de familie care uneori riscă să-l astupe. Dar îl ai pe Ciprian care polemizează cu un autor, și îl ai pe Ciprian care te trimite la un muzeu. Este o gimnastică și este un tip de a pune cratimă între domeniul pe care nu mulți îl au la îndemână.

Lasă că e o lectură interesantă, suculentă, din care afli o puzderie de lucruri. Deci eu, citindu-l, m-am întrebat în primul rând când naiba a avut timp, că pare tânăr, în al doilea rând cum de a reușit să asambleze atât de bine lucrurile astea în așa fel încât lectura să fie trepidantă. De obicei, jurnalul nu e trepidant. Dacă n-are un dinamism bazat pe fapte ori scandaloase, ori ieșite din conturul normalității, jurnalul riscă să te ia cu el și să te-afunde la un moment dat, să te înece în lectură.

În nicio pagină din ce citiți în ăștia 18 ani nu ai sentimentul că respiri greu sau că scrisul lui Ciprian este un scris nu perfectibil, dar, știu eu, cu lacune, cu sincope, cu momente de respiro mai lungi decât ar fi cazul. E o lectură răsplătitoare. Pentru mine ăsta este cuvântul pe care i l-aș pune, așa, ca ștampilă, și (cuvânt incert) din 2000 până în 2018, cu treceri în imediat, cu pendulări între personaje pe care nu prea le cunoaștem și personaje celebre, cu asumarea compasiunii față de Dan C. Mihăilescu și de drama prin care a trecut, cu felul în care își pune familia pe tavă, cu Crista, pe care o văd aici, cu Matei, pe care-l văd acolo, cu prieteni, cu oameni care au copt lângă Ciprian povestea asta frumoasă a vieții, mie nu-mi rămâne decât să-l îmbrățișez – la figurat, că la propriu deja sunt prea jilav pentru așa ceva – și să-i spun să mai facă, pentru că le face bine.”

Ciprian Măceșaru

Last, but not least: Ciprian Măceșaru.

„Orice om îi este teamă să vorbească după Radu Paraschivescu. Îi mulțumesc pentru cuvintele atât de frumoase. Infrapaginal este cartea unui om fărâmițat, complexat, care încearcă mereu și mereu să-și retracteze conturul, să-și găsească o formă mai mulțumitoare.

Desigur că acest demers are și o doză de artificial, dar sper – cred că demersul meu va fi acceptat prin sinceritatea pe care am îndrăznit să o las în jurnal, pe lângă notele care sunt de factură pur culturală. Am și aceste note, hai să le spunem intime, deși e un cuvânt, mă rog, cu o discuție foarte largă.

Sper ca după lectura jurnalului să nu vă par calul dracului, să aveți sentimentul că, precum libelula se ridică deasupra apei – și ea trăiește foarte mult timp în apă până iese la suprafață -, să fie un simbol al maturității mele. Eu așa văd cartea asta, că am mai trecut un hop.”

În finalul acestui articol, acum, la ora asta înaintată (ceasul arată 1:05 A.M.), i-aș spune lui Ciprian, într-un stil întru câtva epistolar, următorul lucru:

„Dragă Ciprian,

Nu sper nici în visurile mele cele mai năzbâtioase ca Radu Paraschivescu să vorbească vreodată la o lansare a vreunei cărți de-ale mele. În lanțul trofic al literaturii sunt plasat atât de jos încât nu cred că așa ceva se va întâmpla în timpul acestei vieți.

De aceea vreau să-ți spun că trebuie să fii mândru de ce ai realizat până acum. Dacă literatura nu te răsplătește pe măsura talentului tău, e o chestiune care ține doar de hazard. Literatura este o amantă periculoasă și adesea infidelă. Cu toate astea și cu toate deznădejdile posibile, o iubim și ne agățăm de ea fiindcă ea este cea care, într-un final, ne răsplătește cu o dreaptă măsură.

În fond, nu scriem ca să ne satisfacem aceste orgolii efemere, ci pentru a ne demonstra nouă înșine că suntem în stare să spunem o poveste. Fie că scriem proză sau poezie, povestea va rămâne în centrul atenției noastre de scriitori. Or, centrul preocupărilor nu poate fi decât căutarea perpetuă a substraturilor acestei povești și încercarea de a o (cu)prinde în plasa gândurilor noastre și de a o reda, sub formă de literatură, semenilor noștri.

Dacă vom reuși sau nu, n-ar trebui să conteze. Eu, când sunt bântuit de îndoieli, mă gândesc mereu la Kafka. El ar trebui să fie modelul absolut al fiecărui scriitor. Căutarea continuă a unui sens, fie el reluat, întrerupt, repetat ca formă de exercițiu sau pur și simplu lăsat în suspensie, ar trebui să ne folosească drept catalizator al tuturor energiilor.

Asta fiindcă până și o poveste neterminată, așa cum întâlnim de cele mai multe ori la Kafka, poate să dea un sens vieții noastre de scriitori și poate să continue, așa cum se întâmplă frecvent, în imaginația cititorilor și, de ce nu, extinzând ideea,  în neantul de unde am venit și unde cu siguranță ne vom întoarce.

Cu drag,

Gelu Diaconu.”  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment