● Vasile Ernu, „Născut în URSS”, colecția Ego. Grafii, Editura Polirom, 2010 (ediția a III-a), cu o postfață de Sorin Antohi
Cu ani în urmă, ajuns la finalul acestei cărți delicioase, îmi amintesc că am bombănit nemulțumit la mefiența lui Sorin Antohi față de sinceritatea mucalită a lui Vasile Ernu, amendată de altfel politicos de către autor în nota asupra ediției cu gândul pacifist „îi garantez (lui S. A. – n.m.) că nu sunt nici atât de nostalgic și nici atât de pesimist pe cât se pare, ci poate excesiv de ironic”.
Nostalgic sau nu, pesimist sau nu, Vasile ne dă o mostră de (auto)ironie într-o carte fără vârstă care, la 18 ani de la apariție, își păstrează intacte farmecul, vitalitatea și umorul. Și cum să nu râzi pe sub mustață din moment ce ni se spune cam de pe la început despre capitalism că „ne-a stricat de tot, ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu”?
Cu asemenea mostre de cogitări fals recuperatoare simți, în virtutea propriilor experiențe din comunism, cum mușchii faciali ți se relaxează și cum, judecând prin prisma bramburelii noastre postrevoluționare, te pufnește un râs homeric. Și mi-a venit în minte o istorie absolut reală de pe vremea când lucram la defuncta tipografie Informația. Plecasem din schimbul trei și, ca tot omul, luasem pentru prieteni și vecini un teanc de Sportul, ziar pentru care amatorii de tabac (legendarii fumători de Carpați) și de bârfe microbiste matinale făceau cozi la debitul de tutun mai ceva ca la pâine sau carne. Intrând în vorbă cu câțiva inși m-am oferit să le dau gratis ziarul, însă am fost refuzat categoric deoarece „Sportul e mai bun dacă-l iei după ce stai la coadă, știi pentru ce-ai pierdut timpul”.
Născut în URSS are exact structura vie, incitant-clevetitoare (există multe referiri la nesfârșitele cozi, cu anecdotica aferentă care circula subteran și care spunea că oamenii se așezau indiferent ce „se dădea”, fie și dacă exista la final riscul ori să nu mai prindă nimic, ori să afle că de fapt coada se formase din cauză că o băbuță se așezase pe un scăunel lângă o ușă fiindcă o dureau șalele) a unei cărți care ia de fapt în răspăr idealul comunist. Poate nu până la ultimele consecințe, e drept, dar cam pe-acolo…
De altfel, deși este retrospectiv analitică, nostalgia autoscopică din Născut în URSS nu e folosită cu intenții recuperatoare, ci cu dorința de a devoala, ajutat de ironia mai mult sau mai puțin fină (fiindcă sunt capitole în care, vorba aceea, prost să fii să nu pricepi ce-a vrut să spună autorul) tarele comunismului așa cum a fost el trăit, gustat, interpretat, contestat, acceptat sau disprețuit. Hai, bre, că n-a fost chiar așa rău! ai senzația că afirmă Vasile, pentru ca imediat să-ți arunce în față cartea ludică pe care e întipărit nu chipul Jokerului, ci cel al lui homo sovieticus care (și aici ni se redau faptele în același delicios stil ingenuu) e nevoit când îl apucă în public să frecventeze tualetul, „locul unde tu și numai tu rezolvi lucruri pe care nimeni nu le poate rezolva în locul tău”. Ni se amintește că în comunism „experiența pe care o ai cu acest loc te marchează pe viață”.
Sigur că temele sunt foarte diverse și tratează o problematică multilaterală, de la „prezervativul sovietic” la „ce bea cetățeanul sovietic”, de la traiul în Komunalka la „muzica de zi cu zi și rockul sovietic” etc.
În ciuda așa-ziselor nostalgice reafilieri comsomoliste, febrelor prosovietice și relativizărilor post URSS, Vasile Ernu este, cum spuneam, un mare mucalit care joacă într-un mod plăcut ingenuu cartea (auto)ironiei. Sunt multe aparente excursuri recuperatoare, dar acestea nu sunt însoțite de trâmbițele ideologice specifice, ci de gândurile unui om trecut prin ciur și dârmon care jonglează inteligent cu episoade istorice concrete și care ia peste picior, uneori pe bună dreptate, mitul capitalismului infailibil, cu ai lui băieți buni-eroi în orice împrejurare. Se pare, totuși, că băieți buni și băieți răi există în toate regimurile, depinde cum sunt împachetați.
Sigur, se vorbește mai puțin despre crimele lui Stalin (există doar câteva secvențe palid revelatoare în acest sens), iar Hrușciov ne e arătat în plină „splendoare” țărănos-revendicativă care ar trebui să ni-l facă întru câtva simpatic, mai ales când se apasă pedala pe celebrul episod de la ONU, când vajnicul Nichita bătea cu tocul pantofului în pupitru și-i înjura pe capitaliștii intrați în putrefacție ideologică.
Poveștile nu sunt consumate fără rest și se vede intenția autorului (de aici poate și inflamarea lui Sorin Antohi) de a scoate la suprafață, acoperit de o seducătoare perorație anecdotică, ce a fost bun într-un regim responsabil pentru „cea mai mare utopie a lumii”. Din jobenul roșu au ieșit însă, așa cum bine cunoaștem, nu doar iepurași drăgălași, ci și ursul malefic care a călcat apăsat cu labele lui (a se citi cizma sovietică) peste teritorii, destine, vieți, sfărâmându-le și aruncându-le (credeau ei) în hăul istoriei. Rănile nu s-au vindecat însă și, mai mult decât atât, altele și altele vin la rând.
E luată peste picior, într-un mod care te face să zâmbești condescendent, până și așa-zisa victorie a democrației occidentale asupra autocrației prosovietice. „Și, apropo de sfârșitul URSS și al cominismului. În calitate de cetățeni sovietici, vom susține sus și tare că, dacă acest sistem s-a oprit, el s-a oprit datorită faptului că noi am decis, și nu datorită presiunii externe”. Sigur, la momentul când a fost scrisă cartea pasajul ăsta era unul eminamente autoironic. Citit însă în contextul actual, îți cam strepezește dinții.
„Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Și oricând poate apărea o mână care să-l pornească din nou” zice Vasile Ernu puțin mai încolo. Privind în jur s-ar zice că acest gând premonitoriu e pe cale să se împlinească. Să sperăm, totuși, că Vasile nu a fost un profet adevărat (ci unul pus pe giumbușlucuri autoironice) și că mai marii lumii vor cumpăni bine atunci când vor lua decizii radicale. Alminteri, râsul homeric ne va îngheța tuturor pe buze.
