Cartea Ioanei Bradea, „Băgău”, apărută într-o primă ediție în 2004, la Editura Est – așa cum ar trebui să știe orice „iubitor” de literatură română contemporană – și reeditată anul acesta de Editura Humanitas, încă stârnește controverse. Astăzi, în anno Domini 2020, mai există persoane oripilate de limbajul licențios care apare în unele producții literare, chiar dacă avem predecesori străluciți în domeniu, dacă pot spune așa, cum ar fi celebrul Henry Miller.

Aș zice că, în comparație cu Miller, romanul Ioanei Bradea este unul mai degrabă cuminte. Făcând o scurtă considerație privitoare la subiectul mult înfieratului roman „Băgău”, trebuie să subliniez faptul că nu poți reda o realitate brută, nici măcar într-o scriere epică, parfumând textul cu apă de trandafiri. Asta dacă nu ții neapărat să fii fals.

Mi se întâmplă uneori să refuz comentarii pe site-ul „O Mie de Semne”. Motivele sunt diverse. Unele sunt infantile de-a dreptul, altele sunt ireverențioase față de persoane sau chiar jignitoare. Ceea ce mi s-a părut interesant la comentariul unui individ, pe care am să-l numesc „domnul B.”, este că încalcă, prin conținutul licențios, exact principiile pe care le invocă. E ca și cum ai vrea să-i faci educație cuiva înjurându-l.

Domnul B este preocupat, într-adevăr, de educația copiilor, însă consideră că Ioana Bradea folosește în cartea ei un „limbaj de gherțoi”. Iată ce spune respectivul, uzând de o exprimare ușor agramată: „Nu e carte ci niște înjurături, limbaj de gherțoi, nu există ceva mai urât aberant și mizerabil. Dacă a ajuns să fie publicat așa ceva, e semn că nu mai e nimeni normal din cei care decid ce să apară. Nu există ceva care să-ți facă mai multă silă și asta pentru că orice om normal se chinuie cu copilul să îi dea o educație, să-l îndrepte spre literatură nu spre ecran, și o astfel de individă își permite să scrie limbaj trivial. Nu e destul că ne-am degradat ca oameni, cum e posibil să apară asemenea porcărie?” se întreabă retoric harnicul comentator.

Lăsând la o parte fractura de logică – fiindcă sunt convins că nu au făcut copiii coadă ca să cumpere taman romanul Ioanei Bradea – trebuie să spun că atitudini de acest gen, nici pe departe singulare, fac cu adevărat rău societății. E ca și cum ai susține până-n pânzele albe că literatura nu trebuie să fie folosită decât pentru a descrie frumusețea lumii, nu și penumbrele ei. Or, știm bine, chestia asta e un nonsens, o falsificare grosolană.

Domnul B. îi dă înainte cu expresii precum „valorile adevărate”, „o societate normală”, „direcție corectă” și așa mai departe, uitând că nu suntem în 1971, când cu tezele din iulie ale lui Nicolae Ceaușescu. În 2020 scriitorii au libertatea de a-și alege subiectele și de a scrie cum doresc, așa cum cititorii au libertatea de a alege ce să citească. E atât de simplu.

Din acest moment comentariul domnului D. ia o turnură hilară, care îi dezvăluie adevăratele intenții, anume acelea de a împroșca lături înspre o editură care, în anii de când există, s-a străduit să facă tocmai invers față de cum afirmă inflamatul comentator: „Nu mă miră că Humanitas a promovat o asemenea mizerie, niște minți fără repere, fără o educație spirituală (sic!), nu au discernământul de a nu lăsa răul și prostia să prolifereze”.

Apoi dă din nou lecții de educație, ele însele o aberație per se: „Ei confundă elucubrațiile unora cu creativitatea, dar e o mare deosebire. Unii oameni au probleme de înțelegere, dacă ajung unii ca ăștia să scrie, va rezulta o porcărie care nu poate fi numită carte. Rușine acestor lingăi, stângiști care pun umărul la distrugerea urmei de umanitate care se mai găsește în oameni. Această acțiune de prostire îndobitocire, obișnuire cu sexualizarea timpurie, ține de concepțiile neo-marxiste de tip leninist, dar cred că ei nici nu știu asta”.

Dincolo de perplexitatea pe care mi-o provoacă acuzația de „neo-marxism de tip leninist”, am văzut tot acest expozeu înfuriat ca pe un simptom al unei societăți care nu numai că nu e pregătită să accepte diversitatea (în artă, viața de zi cu zi etc.), ci e „coaptă” suficient încât să aibă îndrăzneala de a propune, cu expresii patriotarde, o nouă cenzură. De aici până la un nou suflu lozincard de genul „să interzicem cărțile autorului X” sau „să facem totul pentru…” nu mai e decât un pas.

Îmi place să cred că domnul B. nu a trecut de celebrul intro al Ioanei Bradea „Sunt o doamnă, ce pula mea”. Pare că habar n-are că Ioana Bradea a mai scris de atunci două foarte frumoase romane („Înalt este numele tău”, Editura Humanitas, 2017; „Scotch”, Editura Polirom, 2010). Pare, de asemenea, că nici măcar nu intuiește mesajul pe care îl dă romanul „Băgău”. Dar passons!

Domnul B. este convins că într-o societate normală asemenea apariții „ar fi trebuit să nu existe”. „Băgău” însă ar putea fi o lecție dură pentru domnul B. De ce? Fiindcă face tocmai asta: ne relatează, din interior, o poveste dintr-o societate anormală care ar trebui să facă eforturi spre normalitate. Or, nimic nu e normal atunci când vrei să interzici o carte pe motiv că ar conține „ceva urât, aberant și mizerabil”, pe modelul: ce mie nu-mi place trebuie să dispară.

Și uite cum redescoperim faptul că în fiecare din noi există un mic dictator. Nu v-ați surprins niciodată spunându-vă: mamă, dacă aș fi eu la conducere aș face și aș drege? Cred că toți facem asta, într-un fel sau altul. Numai că majoritatea dintre noi au bunul simț să-și țină solilocviile închise în cutia craniană.

Alții, în schimb, țin cu tot dinadinsul să se exprime public, să înfiereze, să penalizeze, ajutați de o retorică marginală, orice nu le place sau contravine principiilor după care-și ghidează viața. Domnul D. ar trebui să știe un lucru simplu: dacă-i interzici unui copil ceva, va face tot posibilul să procedeze taman invers. E în natura oricărui copil normal să acționeze astfel.

Așa e și cu societățile totalitare, pe care domnul D. le consideră „normale”: când omului i se interzice, prin decret, ceva care ține de libertățile fundamentale, omul se va încăpățâna să ajungă, asumându-și toate riscurile, la acel ceva. Fie că „se descurcă”, așa cum existau pe vremuri copii xerox după cărțile lui Cioran, fie că își ia lumea-n cap și se duce învârtindu-se în lume, căutând „societatea anormală” care-i garantează libertățile. Adică inclusiv libertatea de a scrie, fără a fi pus la index, „Sunt o doamnă, ce pula mea”.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.