Dacă aș fi fost la Bistrița în calitate de jurnalist cultural mi-aș fi făcut treaba așa cum mi-o fac de obicei: aș fi vorbit cu oamenii, aș fi cules impresii, aș fi relatat despre evenimente și așa mai departe. Ar fi fost, într-un fel, simplu, fiindcă sunt destul de familiarizat cu meseria de reporter. Scrisul ar fi venit ca o consecință firească a experienței și nu mi-ar fi pus probleme.
De aceea, acum, când cea de-a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” s-a încheiat, mi-e foarte greu să scriu. Mi-e greu deoarece nu o fac din postura de jurnalist cultural, ci din cea de invitat. Am văzut și citit pe Facebook tot felul de fotografii și de texte emoționale, scrise la cald, cu deja nuanțe nostalgice printre rânduri și cu dorințe (sau intenții) de revenire.
În aceeași postură mă aflu și eu acum, fiindcă ar trebui să scriu un text emoțional. Și e cel mai greu să fii altfel decât spontan într-o astfel de împrejurare. Iar de când scriu, ca jurnalist cultural mă refer, am încercat de fiecare dată să-mi păstrez o oarecare obiectivitate. Lucru pe care nu-l pot face acum, deși acesta este un articol cultural scris de un jurnalist cultural.
O Mie de Semne a primit la Bistrița un premiu important: „Promotorul cultural al anului”. Am suit pe scenă în prima seară a festivalului, împreună cu fiul meu, Dan-Andrei Deaconu, alături de care fac echipă la site, am spus fiecare dintre noi câteva cuvinte, am încercat să ne estompăm emoțiile, am înțeles că am și provocat destul emoții printre cei aproximativ 300 de oameni aflați în sala Palatului Culturii din Bistrița, într-un cuvânt am încercat să fim umani, cu toate calitățile și defectele noastre.
De aceea mă întreb: cum aș putea să scriu despre acest eveniment? Sau, mai bine zis, cu ce să încep? Să scriu despre faptul că în momentul în care am pășit pe scenă am uitat complet ce voiam să spun, deși repetasem în minte de zeci de ori discursul? Că îmi cam tremurau picioarele, fiindcă nu numai că mă aflam pentru prima dată la Bistrița și implicit în Palatul Culturii, ci mă găseam în premieră absolută în fața unui public atât de numeros? Că m-am simțit într-un fel greu de descris în cuvinte, fiindcă alături de mine a fost băiatul meu?
Acest mix de emoții este, trebuie să recunosc, indescriptibil. E aproape imposibil să rezum într-un articol așa ceva. Ar trebui să scriu, poate, un roman. Să povestesc în el întreaga istorie, nu neapărat a site-ului O Mie de Semne, ci a întregului șir de întâmplări care m-au adus aici. Cum am pornit, în urmă cu aproape 20 de ani, într-o cursă aproape sinucigașă de recuperare a timpului pierdut. Cum îi citeam, singur, în camera mea albastră, pe care am evocat-o în „Antipoeme”, pe poeții extraordinari pe care i-am întâlnit la Bistrița.
Cum m-am dus la Biblioteca Centrală Universitară și l-am pus pe curatorul sălii să-mi aducă, zile la rând, cartea „Oglinda la zid” a lui Radu Andriescu, fiindcă nu era de găsit nicăieri altundeva. Cum citeam „Ghinga” sau „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” sau „Santinela de lut” crezând că acești poeți fantastici sunt intangibili, un fel de zeități la care e imposibil să ajungi. Cum poezia care-mi pica în mâini atunci mi se părea din altă galaxie, deoarece cunoștințele mele se opriseră undeva pe la sfârșitul anilor ’80, când toceam „VAR”-ul Angelei Marinescu sau cele „11 erezii” ale lui Constantin Abăluță.
Visam cu ochii deschiși, atunci, la imposibila posibilitate de a mă afla în preajma lui Dan Coman, a lui Marin Mălaicu-Hondrari, a lui Cosmin Perța, a lui Radu Andriescu sau a multor altora. Poate că o să râdeți, dar eram un bărbat trecut de 40 de ani cu responsabilități, cu soție, casă și copii, iar eu trăiam zilnic un film paralel, închipuit și utopic, o peliculă extrafericită în al cărei scenariu era inclusă și posibilitatea ca într-o bună zi să mă văd cu acești scriitori, să stau de vorbă cu ei, să beau un pahar de vin cu ei, să vorbim despre poezie sau despre orice putea fi conectat cu literatura.
Sigur că, de-a lungul timpului, multe lucruri s-au schimbat. Am întâlnit scriitori extraordinari, am vorbit cu ei, am interacționat așa cum nu credeam că am s-o fac vreodată. La Bistrița s-a întâmplat însă ceva special: literalmente am simțit că acest oraș e conectat la poezie așa cum clădirile sunt conectate la rețeaua de apă. Am simțit că sub piatra cubică din Centrul Vechi al Bistriței există efectiv conducte prin care circulă un fluid numit poezie și cum acesta este împins, peristaltic, de inimile acestor oameni fantastici.
Nu știu cum este orașul în mod obișnuit. Nu am cunoștință de problemele oamenilor, de frământările lor, de neajunsurile sau neîmplinirile lor. Probabil că există și astfel de chestiuni, așa cum sunt peste tot în lume. Ceea ce face Bistrița un oraș special este aerul melancolic, străzile pietruite, cu pasaje prin care ai impresia că treci ca printr-un tunel al timpului, parcurile cochete, verdeața omniprezentă, clădirile cu tencuieli ca de marțipan. Iar peste toate astea se află, pretutindeni, atmosfera seducătoare a poeziei.
Nu pot spune, din complezență, doar că m-am simțit bine la Bistrița. Aș fi incorect și nedrept față de eforturile gazdelor, față de prietenia și căldura cu care ne-au înconjurat. Nu pot să spun, oricât de patetic și desuet ar suna, decât că m-am îndrăgostit de Bistrița. Fiind dragoste la prima vedere este și cea mai sinceră. Sinceră în absolut, de fapt.
Când trenul care urma să mă aducă înapoi la București a plecat din gara Bistrița Nord, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: când o să revin? Nu am un răspuns deocamdată. Sper că se va întâmpla foarte curând. Sper că voi mai fi, indiferent în ce calitate, la Festivalul „Poezia e la Bistrița”. Sper, de asemenea, că-i voi reîntâlni pe oamenii minunați care organizează acest festival. Vreau să-i reîntâlnesc grabnic deoarece nu am avut ocazia să le mulțumesc îndeajuns. O fac și acum, încă o dată, știind că e prea puțin în comparație cu ceea ce au făcut în aceste câteva zile. Mulțumesc Bistrița, mulțumesc poezie!
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
