Puteți să mă acuzați de paseism – aș pleda imediat vinovat – însă nu mă pot abține să vă spun că pe vremuri bețivii Bucureștiului nu erau așa agresivi precum cei din ziua de azi. Îmi amintesc că vedeam mereu pe câte unul cu o sticlă în buzunarul larg al lodenului clătinându-se și bolborosind cu o tonalitate caraghioasă, „de bețiv”, o romanță la modă. Sau pe altul, întors de la  vreo nuntă, cu cămașa scoasă din pantaloni și pantofii prăfuiți, cu pălăria într-o parte și cu floricelele alea artificiale, albe, prinse la reverul hainei, făcând reverențe rocambolești în fața duduilor care-i treceau prin față.

Sau de alt tip de bețivi, ăia introvertiți, cu probleme existențiale, care declanșau discuții politicoase în tramvai, dialogând cu limba împleticită, dar destul de coerent, chinuindu-se să nu scape damigeana căptușită cu clasica împletitură de nuiele, primită de la vreo rudă de la periferie, proprietară de casă pe pământ și de grădină cu viță-de-vie.

Tata mi-a povestit că odată se întorcea, cam cherchelit, de la rudele noastre din Chitila. Pe atunci, tramvaiul 10 avea un traseu foarte lung, de la stația Mezeș din Bucureștii Noi, până spre Piața Romană, unde locuiam cu chirie într-o vilă de pe strada Nicolae Iorga. O cucoană a băgat de seamă că tata se cam clatină și că miroase a băutură.

S-a luat de el și i-a spus câteva, pe un ton nepoliticos. Voia să-l pună la punct pe „bețiv”. Om educat, tata i-a răspuns cât se poate de simplu: „Da, am băut, dar îmi văd de treaba mea, n-am spus nimănui nimic, nu m-am luat de nimeni.” Ceilalți călători i-au dat dreptate tatei și au luat-o la refec pe ireverențioasa justițiară.

Îmi amintesc de o dimineață friguroasă, când am ieșit cu sorcova lângă Blocul Palladio din Piața Romană, la parterul căruia se afla restaurantul Turist. Era 1 ianuarie 1969 și, întrucât eram „băiat mare”, ai mei mi-au dat voie să merg singur în apropiere de bulevard – care era o graniță de netrecut – și să le urez oamenilor în prima zi a anului. Nu eram prea îndrăzneț, așa că stăteam la câțiva pași de intrarea în restaurant și încercam să-mi fac curaj. S-a apropiat de mine un domn bine îmbrăcat, la costum, cu pălărie și cu același loden la modă în vremurile alea. Era bine dispus, se întorcea de la Revelion și, aidoma multor altor bărbați, se cam clătina de la prea multele pahare băute.

L-am întrebat dacă-mi dă voie să-l „sorcovesc”. Știți gestul ăla, cu mâinile date în lături, pe care îl face cineva când se simte generos și e de acord să-ți facă pe plac? Ei bine, cam așa a procedat și „bețivul” meu. I-am cântat „sorcova vesela”, mi-a dat niște mărunțiș și mi-a urat „La mulți ani”. A fost singurul meu „client”, fiindcă îmi era frig și nici nu prea era lume pe stradă. Nu de-asta l-am ținut însă minte, ci pentru că, înainte de a ne despărți, și-a scos pălăria și m-a salutat cu acel gen de eleganță dispărut astăzi. „Bețivul” meu era un gentleman.

Dacă vreți să știți, mie îmi este dor de orașul ăla, cu bețivi blânzi, cu străzi misterioase, pavate cu piatră, cu oameni politicoși, care nu se iau la harță din te miri ce, cu tramvaie curate, luminate a giorno, cu periferii în care amestecul de marginalitate, violență, sărăcie sau lipsă de educație dădea, nu știu prin ce formule bizare, o omenire mai civilizată decât în oricare colț al Bucureștiului de azi.

Sigur că și atunci aveam parte de oameni răi, de mizerie sau de bețivi agresivi. Sigur că mulți sufereau din cauza regimului politic sau că nu exista libertatea pe care o avem azi. Nu omit deloc aspectele astea, aș fi un mincinos dacă aș face-o. Nu era nici pe departe o lume mai bună, poate dimpotrivă. Problema este că, în fiecare dintre amintirile pe care le am de atunci, orașul iese câștigat.

Orașul cu toate amănuntele lui, cu mașina de gunoi de la patru dimineața, cu stropitorile care treceau negreșit, zi de zi, pe toate străzile din București, nu numai pe marile bulevarde, cu gunoierii care mânuiau tîrnurile alea imense și împingeau la tomberoanele lor cu roți fantastice, art-deco. Orașul cu tramvaiele care circulau până după miezul nopții și apăreau mereu, ca niște corăbioare strălucitoare, în bezna unei stații de la marginea orașului. Te duceau acasă legănându-te și făcându-te să ațipești sub privirile severe ale taxatoarei.

Orașul în care câinii nu umblau brambura pe străzi, în care încă mai mișunau, după ora prânzului, vânzătorii de ziare cu șepci de ceferiști și cu gențile lor imense, de piele cafenie, lustruite de atâta purtat. Orașul cu autobuze greoaie, în care bărbații cedau locul femeilor și în care nu mirosea a transpirație și a pișat. Orașul cu clădiri vechi, ruinate, care-și lăsau amprenta lor de mister cum stăteau singuratice, ascunse vederii de câte un tei al cărui parfum te amețea. Orașul cu vitrine scânteietoare, cu cinematografe și teatre cu interioare baroc, cu parcuri în care kitschul și prostul gust nu pătrunseseră încă.

Ăsta este Bucureștiul meu iubit.

Foto credit: https://orasulluibucur.blogspot.com/2017/11/piata-romana-in-anii-60.html

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.