Titlul ales pentru editorialul de astăzi nu se vrea a fi interogativ, nici retoric. N-aș vrea, de altfel, nici să sune ca o afirmație urmată de puncte de suspensie. De-aia nici nu le-am pus, ca să nu creez confuzii. Îmi doresc mai degrabă să fie ca o vorbă spusă cu năduf, ca atunci când ai realizat ceva, însă lucrarea ta a strălucit numai o secundă. Iar acestui tip de exprimare nu prea i-am găsit semne de punctuație potrivite.
De exemplu, scrii un roman care într-o primă fază este primit foarte bine. Așa cum, de pildă, a fost cazul cu „Ioșca” al lui Cristian Fulaș, despre care eu însumi am scris entuziast – și am ocazia acum să îmi mențin tot ce am afirmat. Apoi urmează o perioadă de, să zicem, aproximativ trei luni, în care toată lumea spune lucruri foarte frumoase despre respectivul roman. După care, ce să vezi, tăcere.
Am reținut mai demult o frântură de aforism apocrif (sau nu?) care zicea cam așa: te chinuiești trei ani să scrii un roman, iar un critic ți-l desființează într-o cronică scrisă într-o jumătate de oră. Chestia asta are mai multe sensuri. Romanul poate fi unul mediocru, iar criticul respectiv are dreptate să scrie despre el în consecință. Romanul poate fi unul bun, dar criticul nu-l suportă pe scriitor, așa că nu face altceva decât să-i caute nod în papură.
O a treia variantă care-mi vine acum în minte (mai sunt și alte posibilități) este aceea când un scriitor publică un roman excepțional, un adevărat eveniment editorial (cum a fost sau ar fi trebuit să fie romanul lui Fulaș), iar după ce critica de specialitate își atinge climaxul hermeneutic intră într-o tăcere suspectă. Gata, momentul de glorie a trecut, dăm pagina și mergem mai departe.
Am mai spus chestia asta și cu altă ocazie: nimic nu omoară mai eficient efortul scriitorului decât indiferența. Indiferența cititorilor seduși mai degrabă de „bestselleruri internaționale”, indiferența oamenilor de cultură (adică a celor care se pricep la literatură chiar și fără să fie critici literari), care citesc cartea respectivă, dar nu spun nici două vorbe despre ea, și nu în ultimul rând indiferența colegilor de breaslă.
Aceștia din urmă, deși au la îndemână un aparat critic suficient de sofisticat și de altfel probat în alte împrejurări, preferă ori din invidie pe succesul respectivului, ori din autosuficiență („mai dă-l în mă-să, că peste trei luni nu mai aude nimeni de el”) să păstreze tăcerea. De aceea îi salut cu entuziasm de fiecare dată pe scriitorii care scriu despre scriitori. Criticii de meserie, dacă nu sunt prinși cu proiecte pe termen lung, care le ocupă timpul, mintea și spațiul, preferă să scrie în general despre scriitorii consacrați. Nu spun că e un lucru rău, dar nici bun nu este.
Am în bibliotecă o grămadă de cărți cu succes meteoric despre care nu se mai spune nimic, nicăieri. Sunt cărți bune sau mai puțin bune, dar nu asta contează în cele din urmă. Ceea ce mă supără este că aceste cărți au trecut deja prin acest nemilos malaxor al consumismului care se învârtește din ce în ce mai rapid. Și vreau să vă atrag atenția că nu vorbim de cărți apărute acum 15-20 de ani, ci unele publicate anul trecut sau, bunăoară, acum trei luni.
Nu mă pricep la politici culturale și la felul cum ar trebui menținut(ă) măcar jarul, dacă nu flacăra, existenței unei cărți. E înspăimântător numărul volumelor care se prăbușesc în neantul uitării și al indiferenței. Am auzit deunăzi (și sunt multe anecdote pe tema asta care nu mă fac să râd ci dimpotrivă, mă întristează) spunându-se că se scrie foarte mult și că se publică excesiv, că există o inflație a ofertei editoriale, o bulimie a „industriei” literare, care face ca totul să pară excesiv și care duce implicit la ghiftuirea cititorilor.
Poate, nu știu. Eu, în orice caz, nu mă mai satur citind. Și nu vă gândiți că am prea mult timp la dispoziție. Dar mă împinge curiozitatea și mă scoate din ațipeală instinctul care-mi spune că într-o mare de literatură poți găsi și câteva cărți mari. Uneori și scriu despre cărțile care-mi plac, fără veleități de critic literar, ci doar ca un „amator de critică”. Asta pentru că această căutare nu trebuie să înceteze niciodată.
Poate că, din când în când, ar trebui să coborâm cu toții din turnurile de fildeș în care ne place să moțăim și să nu mai fim indiferenți la cărțile care trec fulgerător pe sub nasul nostru și dispar nu în lumină, ci într-un fel de abis gri din care foarte rar le mai scoate cineva. Cum se întâmplă, de exemplu, la decesul vreunui autor, fiindcă tot am pierdut zilele astea o importantă scriitoare, regretata Ileana Vulpescu.
Asta pentru că biblioteca, fie că autorii cărților din ea mai trăiesc sau nu, n-ar trebui să fie un cimitir al volumelor, ci o modalitate de a le păstra în memoria prezentului (dacă mă pot exprima astfel). Biblioteca trebuie să fie un anticariat în adevăratul sens al cuvântului, dar un anticariat care să salveze inclusiv cărțile, de succes sau nu, apărute săptămâna trecută. Fiindcă și ele, vai, vor fi uitate peste alte câteva săptămâni.
