Sunt multe lucruri care mă revoltă. Motive găsesc la tot pasul, de la realitățile economice la politică, de la abuzuri de tot felul la indiferență, de la autosuficiență la superioritate imbecilă. Zilnic mi se modifică în sus valorile tensiunii arteriale doar dacă mă uit la televizor câteva minute sau dacă flanez pe facebook și văd comentarii făcute de oameni al căror loc ar trebui să fie în instituții specializate.

Bunăoară, chiar azi un tip spunea, la o postare care includea o listă de scriitori foarte cunoscuți, unii dintre ei clasicizați, că ar trebui interziși. Așa, otova, fără nicio judecată ghidată de un minimum bun simț sau, în lipsa acestuia, de o argumentație forte ori măcar de o logică primară.

În fond, o astfel de atitudine este simptomatică pentru o lume în care eliminarea celuilalt pare a fi devenit o prioritate planetară. Nu a apărut întâmplător expresia „negru în cerul gurii”, ea fiind preluată, sub diferite pretexte de „corectitudine politică” sau de „asanare literară”, de diferite generații. Aspectul flagrant negativ al acestui mod de înțelegere a lucrurilor este răsucit de partizanii inflexibilității, printr-o piruetă logică, într-unul pozitiv.

Cenzura nu comportă subtilități, e doar cenzură, fie și atunci când vizează zone inconfortabile pentru cei care preferă maniheismul oricărui mod de negociere a nuanțelor. Să interzici, să tai, să elimini „ce mă plictisește”, să atunci la tomberon „ceea ce nu-mi convine”, să efasezi „ce nu înțeleg”, să distrugi voios manuscrise sau alte forme de exprimare artistică pe modelul „ce nu-mi place mie, nu e valabil” este o manifestare a deliciului deținerii puterii.

O formă de putere posedă și un portar care nu te lasă să intri într-o insituție. Să fii sigur că și-o va exercita fără să clipească, indiferent câte argumente i-ai aduce în sprijinul înțelegerii umane a unei situații particulare. Excesul de zel este jucăria preferată a celor care nu admit că opinia lor poate fi greșită dacă e raportată la ideea de acceptare. Ți se va pune în față un set de reguli imbatabile, întocmite cu simț de răspundere și cu un infailibil cinism.

Așa e și în literatură. Roger Waters a spus-o mult mai bine decât aș putea să o fac eu vreodată: „Give any one species too much rope/ And they’ll fuck it up”. Eu aș traduce așa: dă-i omului un pic de putere și nu va ezita să o folosească. Iar dacă puterea asta e din ce în ce mai mare, atunci problema devine serioasă. De aici până la eliminarea celuilalt, adică a preopinentului care întâmplător are o părere diferită, nu mai e decât un pas.

Mă întristează să văd că expresia „negru în cerul gurii” e folosită în literatură, unde nuanța, experimentul, joaca logică fără logică, penetrarea zidului necunoașterii (fără reguli, fără opreliști, doar de dragul măcar al încercării de a păși în zone încă neumblate) și pionieratul ar trebui să fie mierea fiecărui artist. În literatură n-ar trebui să existe decât judecata bunului simț, fiindcă doar bunul simț are senzori capabili să detecteze și să separe ceea ce e bun de ceea ce e prost scris. Și și atunci operația trebuie făcută cu atenție, fiindcă da, autorul (cel care ar trebui să conteze cel mai mult în ecuație), chiar dacă nu e genial, e cel care ar trebui să aibă ultimul cuvânt de spus.

Dar dacă, să zicem, ești redactor și îi spui autorului „dacă nu tai aici sau dacă nu faci ca mine îți resping manuscrisul”, atunci avem de-a face cu o exercitare nepotrivită a instinctului puterii. Mai mult, dacă se întâmplă ca redactorul respectiv să fie foarte cunoscut, „o autoritate în materie” care dă „verdicte incontestabile”, atunci scriitorul este pus în fața unei alegeri: ori acceptă să îi fie modificat manuscrisul după criteriile infailibile ale genialului redactor (fiindcă așa cum există scriitori geniali există și redactori de carte geniali), ori preferă să nu mai fie publicat.

Dacă vreți să știți, eu prefer întotdeauna a doua variantă, asta în cazul în care nu am norocul să dau peste un redactor capabil să medieze cu tact toate aceste diferențe de opinie, să mă facă să înțeleg de ce e necesar să rescriu unele pasaje sau de ce ar fi bine, pentru reușita întregului, să renunț la anumite porțiuni nereușite.

Și, nota bene, mă mai revoltă ceva: lipsa oricărui răspuns. Tăcerea, în cazul ăsta, e asurzitoare ca un uragan. Și este, pentru un scriitor, mai dureroasă decât un răspuns negativ.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.