Vine câte o zi dintr-asta când nu găsești niciun subiect, nimic care să merite atenția, niciun lucru cât de cât interesant, care să-i facă pe presupușii tăi cititori să (nu) te citească, așa cum o făceau și până acum. Sigur că ai putea să taci, pur și simplu fiindcă, nu-i așa?, „despre ceea ce nu se poate vorbi, ar trebui să se tacă”.

Nu am altceva de făcut decât să tac înșirând cuvinte fără sens. Mă gândesc la biata maimuță și la sonetul lui Shakespeare. Până la urmă, de ce să-ți irosești viața încercând să imiți un mare poet? De ce, dacă ar bate la mașină ani în șir, să nu presupunem că ar putea să scrie o poezie proprie, genială? Abia lucrul ăsta ar fi o revelație.

E genul de zi când aș vrea să stau în balcon, să-mi beau cafeaua și să nu fac nimic altceva decât să privesc în gol. Dar eu nu am un balcon atât de prietenos, din spatele blocului se aude mașina de gunoi și nu mai beau cafea de ani buni, ci doar un ceai din fructe de pădure garnisit cu ceva ierburi care-mi potolesc internele războaie gastrice de o sută de ani.

Însă pot să-mi închipui că stau pe prispa casei, la țară, cu o cană de cafea în mână, privind la câinele care face tumbe prin iarbă și dă din coadă, chemându-mă să mă joc cu el. Dar eu n-am chef de joacă și stau așa, pur și simplu, cu mințile aiurea, puțin zbârlit de răcoarea dimineții, tăiat în două de raza unui soare sticlos, de octombrie, a cărui energie caldărece îmi buburuzește pielea. Stau fără să spun nimic, fiindcă în astfel de zile nu e nimic de spus, iar totul este subînțeles, cum ar trebui să fie în poezie.

Îmi amintesc că am fost cândva la un curs de bibliotecar. Aveam intenția să mă „reconvertesc social” și să învăț o meserie care mi-ar fi putut reda șansa de a-mi găsi un rost pe lumea asta. Credeam că postura de bibliotecar mi se potrivește mănușă. M-am convins repede că nu aveam nicio șansă, fiindcă o bibliotecară bună la suflet, de la una dintre bibliotecile de cartier unde împrumutam cărți, auzind ce intenționez să fac mi-a spus, pe un ton mămos, că posturile astea se obțin doar dacă dai șpagă sau dacă ai pe cineva acolo sus.

Mi-am dat seama însă de inutilitatea demersului meu într-o zi când, ca și astăzi, nu aveam chef de nimic. Un profesor de sociologie, venit la cursul de bibliotecar ca să ne predea niște principii incerte, ne-a explicat că omul este în permanență ocupat și că și atunci când nu face nimic, face de fapt ceva. În momentul ăla am demobilizat și curând am abandonat ideea de a mă face bibliotecar. Nu aveam nici bani pentru șpagă, nici pe cineva acolo sus, nici disponibilitate să fac ceva când nu vreau de fapt să fac nimic.

Mi-ar plăcea să scriu o carte care să-mi asigure, din drepturile de autor, lunar, cei 200 de euro pe care nu-i pot face nicicum din donațiile de pe Patreon. Nu mă gândesc neapărat la Salinger, care și-a asigurat traiul până la 90+ din „The Catcher In the Rye” și de la un moment dat și-a permis să nu mai publice nimic. Romanul lui se vinde și în ziua de azi worldwide în milioane de exemplare, așa că dacă ar fi fost nemuritor ar fi avut din ce să trăiască forever.

Eu nu-mi doresc nici milioanele de exemplare ale lui Salinger, nici să trăiesc forever. Vreau doar ăștia 200 de euro care mi-ar permite să nu fac nimic într-o zi în care nu vreau să fac nimic, sau să tac într-o zi în care ar trebui să se tacă fiindcă nu e nimic de spus. Dar nu se poate. Pentru ăștia 200 de euro ar trebui să am pe cineva acolo sus.

Iar cel care se află mai sus decât ne putem închipui are alte lucruri mai bune de făcut decât să se gândească la scriitori care nu mai pot fi reconvertiți social și care nu se pot angaja nici măcar ca bibliotecari fără să dea șpagă. Ceea ce oricum nu s-ar putea, fiindcă ar trebui să câștig măcar cei 200 de euro din care să economisesc puțin câte puțin până să ajung la suma rezonabilă care mi-ar permite să nu mă fac de rușine când aș plasa plicul persoanei potrivite.

E limpede: cel de sus nu vrea să fiu bibliotecar. Vrea să stau aici, în „Biblioteca lui Gelu”, și să înșir cuvinte fără sens într-o zi când ar trebui să tac naibii. Gata, am tăcut.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.