Normal ar fi să vă spun un simplu mulțumesc și să adaug că vă sunt recunoscător. Iar textul editorialului de azi ar trebui să se încheie aici, cu această deloc protocolară – a se citi sincer amicală – reverență în fața unor oameni care își rup din puținul lor și sprijină un site literar, fie că o fac lunar, prin donații pe platforma Patreon, fie că donează din când în când sume care mă ajută să merg mai departe.

Îmi amintesc că anul trecut, când am fost invitat de ARCEN pe terasa blocului Magheru One ca să citesc câteva poeme, îi spuneam Elenei Vlădăreanu că nu mă consider încă scriitor. I-am și dat unele argumente, pe care le-a respins spunându-mi: „Dar de ce? Ești scriitor!” Iar atitudinea ei vine cumva în completarea unui alt moment, consumat în timpul lansării la Gaudeamus 2019 a volumului „Ziua în care a murit John Lennon”, când Claudiu Komartin mi-a spus că ar trebui să mai fim și „Brebani” din când în când și să mai lăsăm modestia la o parte.

Spun toate astea fiindcă ieri a fost Ziua Mondială a Scriitorilor, deci, într-un fel, și a mea. Ar fi multe de spus, chiar aseară am încercat o abordare în editorialul anterior. Pe lângă modestia de care dau și voi da dovadă în fața marilor scriitori ai lumii, hai să spun că mă consider un pic scriitor, și asta nu pentru că am publicat niște cărți, ci pentru că am, poate, vreo două-trei poeme mai reușite și cam tot atâtea pagini de proză.

E important pentru mine, atunci când fac o autoevaluare, să știu că am transmis ceva, cât de puțin, un soi de emoție difuză, cu ajutorul textelor pe care le-am publicat. Dacă aș ști asta, vă asigur că m-aș simți un scriitor împlinit. Cum nu prea sunt sigur pe judecățile mele, fiindcă au o importantă ajustare subiectivă, încă rămân în expectativă.

Ceea ce vreau să spun este că nu Ziua Mondială a Scriitorilor mă face să mă simt scriitor. Mă face să mă simt scriitor atenția care mi se acordă. Mă face să mă simt scriitor faptul că există oameni care, sprijinind proiectul O Mie de Semne, îmi asigură subzistența. Aici ar fi multe de spus. Celor care m-au ajutat într-un fel sau altul (se știu ei care sunt) le sunt de asemenea recunoscător. Fără suportul lor nu știu unde aș fi în momentul ăsta.

În afară de privilegiații de serviciu, care se laudă cu birourile de unde își administrează sinecurile, scriitorii români o duc greu. N-am exemple concrete (ar fi un subiect bun de anchetă), însă vi-l pot da pe al meu, fiindcă îmi este cel mai la îndemână. Până azi, 4 martie 2021, s-au strâns pe Patreon 110 $. Până pe la mijlocul lunii vor mai veni, probabil, în jur de 20 sau 30$ (dacă am noroc).

Aceștia sunt banii pe care va trebui să-i chivernisesc până la începutul lunii viitoare și tot așa. Dacă vă întrebați cum se poate trăi dintr-o asemenea sumă, ei bine, aflați că e posibil. Eu, scriitor român în România, trăiesc cu aproximativ 140 $ pe lună (cu excepția cazurilor când vin alte donații) și încerc să privesc lucrurile ca atare. Nu mă plâng, nu-mi iau vuvuzeaua ca să suflu în ea la Palatul Victoria, nu emit unde sonore suburbane spre Ministerul Culturii și așa mai departe. Nu fac decât să stau la acest modest birou din „Biblioteca lui Gelu” (care nu se compară cu birourile generoase ale sinecuriștilor de serviciu) și să încerc, zi de zi, să fiu alături de voi. Asta mă face fericit în cea mai nedreaptă dintre lumile posibile.

Această fericire vi se datorează, celor care sprijiniți proiectul O Mie de Semne. Iar celor care-și închipuie că scriitorul român stă zi de zi, vorba lui Andrei Pleșu, cu mâna la falcă, îmbrăcat în frac și meditând la cărțile pe care le va scrie, se înșală. Scriitorul român are de plătit facturi, are de gestionat o sănătate precară, are de făcut zilnic piruete printre cifre reci, are de gestionat sume perpetuu austere și așa mai departe. Scriitorul român trebuie să facă față. Cum? În niciun caz cu gândurile plutind în sfere inefabile, ci trecând anevoie printr-o realitate din ce în ce mai dură, mai sufocantă, mai neprietenoasă. Iar scriitorul român este de regulă singur atunci când trebuie să se confrunte cu aceste probleme.

Eu sunt, totuși, un norocos. Nu sunt complet singur, fiindcă vă am pe voi, cei care mă ajutați să fiu în continuare scriitor român. Fără ajutorul vostru aș redeveni probabil un electrician român, un vânzător de electrocasnice român, un reporter român sau orice mi-ar putea asigura mijloacele de subzistență. Dar poate nici astea n-ar fi ipostazele potrivite, fiindcă la 58 de ani este greu de crezut că mă mai angajează cineva în pozițiile mai sus amintite. Poate va citi cineva articolul ăsta și-mi va acorda o sinecură. Măcar așa, de formă, fiindcă o voi refuza cu plăcere, fără ură și fără resentimente, așa cum am scris și rândurile astea.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.