Am fost toată viața un autodidact. Îmi amintesc că, pe vremuri, postura asta te putea umple de ridicol în unele cercuri „înalte”. Lipsa studiilor superioare era un păcat teribil când venea vorba să intri, pe baza a ceea ce ai asimilat, instituționalizat sau în particular, în unele straturi ale societății. Sigur că erau și atunci oameni și oameni. Imbecili cu diplomă există, cred, și în ziua de azi, așa cum există și cealaltă categorie, mult mai puțin zgomotoasă, a celor care au absolvit una sau mai multe facultăți și sunt eminenți în profesiunile lor.
Neavând studii superioare, am avut întotdeauna un respect nelimitat pentru cei care au absolvit o facultate și demonstrează, atât prin felul de a fi, cât și prin cunoștințele pe care le aplică în meseriile lor, o bună calitate umană și, cum spuneam, profesională. Există, spre exemplu, numeroși scriitori buni și foarte buni care au studii superioare și care nu fac caz de asta. E suficient să-i observi, să-i vezi cum se poartă, cum vorbesc, să le percepi modestia, discreția și curajul de a spune, în împrejurări care o cer, adevărul.
Sigur, există și partea cealaltă a poveștii, dar nu la ea vreau să mă refer aici. Am fost tentat, de-a lungul timpului, să îmi asum și eu rolul de „student întârziat”. Nu știu dacă mai există forma asta de învățământ, însă aș fi vrut să fac ceea ce pe vremuri avea denumirea de „facultate la seral”. Să o fac pe bune, adică, nu așa cum am văzut că se întâmplă cu unii politicieni (mulți dintre ei persoane foarte cunoscute, „publice”) care își iau pe repede înainte bacalaureatul, diploma de facultate, masterul și, într-un final apoteotic, doctoratul.
Mă și imaginam „tânăr” învățăcel, boboc pe la 45 de ani, într-o grupă cu media de vârstă de 20, așezat undeva în spate (așa cum obișnuiam în liceu), mergând la cursuri și încercând să fiu discret, fiindcă, nu-i așa?, e bine să-ți păstrezi buna-cuviință nu doar pentru că e o cerință firească, ci și pentru că m-aș fi simțit ca un mic intrus într-o lume a tinereții, a exuberanței și, într-un fel, a excluziunii. M-aș fi simțit, vă mărturisesc, ca un ciudat.
Cred că ăsta a fost motivul pentru care n-am făcut pasul. Mi-ar fi plăcut, totuși, să fiu, de exemplu, studentul lui Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, Eugen Ciurtin, Doris Mironescu, Paul Cernat, Felix Nicolau, Cosmin Perța sau al lui Cosmin Ciotloș. Pe cuvânt de onoare că aș fi învățat cu o râvnă extraordinară, ca să le demonstrez că nu mă aflu întâmplător la cursurile lor și că nu „cerșesc” favoruri. M-aș fi spetit muncind, conștient că numai așa aș fi putut ieși îmbogățit din facultate. Nu mai zic că profesorii universitari amintiți mai sus mi-ar fi dăruit ceea ce nu găsești de regulă în cărți, adică acea calitate umană care te obligă să fii la rândul tău eminent.
Nu știu cum aș fi fost privit dacă mi-aș fi luat masterul, să zicem la 50 de ani. Probabil că ar fi fost destule ironii. Aici, lucrurile stau rău, fiindcă societatea te judecă nu în funcție de ceea ce știi, ci de vârsta pe care o ai când termini facultatea. Dacă te-ai apucat, cum spuneam, pe la 45 de ani, sigur ai un interes anume, să câștigi mai mulți bani la jobul pe care-l ai, să capeți un post mai bun, să ai ceva mai mult la pensie (de parcă astea ar fi păcate), adică, una peste alta, să parvii.
Îmi amintesc de cazul, prezentat la televiziune într-un amplu reportaj, al unei doamne care lucra ca femeie de serviciu și a făcut facultatea, cu rezultate foarte bune, de altfel, în pragul pensionării. Din câte am înțeles, nu i-a folosit la nimic. Nu s-a putut angaja pe un alt post, n-a beneficiat de o așa-zisă reconversie profesională, ci a urmat studiile superioare ca să-și demonstreze pur și simplu că poate să facă asta. A fost o competiție cu ea însăși, iar câștigul, necuantificabil în bani sau onoruri politice, s-a materializat, dacă pot spune așa, într-o simplă satisfacție personală.
Probabil că și în cazul meu ar fi fost la fel, habar nu am. Cert este că, plin de scrupule cum sunt (și cam abulic, recunosc), am renunțat la visul meu de a fi studentul lui Radu Vancu sau al lui Mircea Cărtărescu. Acum, când lucrul ăsta chiar nu mai e posibil, regret încă o dată că nu am făcut-o. Ar fi fost, cu siguranță, o experiență foarte plăcută.
1 Comment
M-am înscris la facultate exact în anul 2021, la vârsta de 42 de ani. Meseria mea este aceea de contabil, unul sătul de tot ceea ce însemnă această ocupație. Pasiunea mea a fost istoria dintotdeauuna, am citit și am mâncat istorie pe pâine. Și am zis, de ce nu! Fiind din Brașov, m-am dus și tocmai la naiba-n praznic, la Iași. Da, am fost de câteva ori pe punctul de a abandona, mi-am pus de o mie de ori întrebarea “ce naiba mi-a trebuit”, însă pot spune cu o oareșce mulțumire interioară că bine am făcut. Și nu e autosuficiență sau mândrie deșartă, nici n-aș avea de ce, nu voi primi nici laude, nici măriri de salariu și nici vreo recunoaștere. E pur și simplu un fel de mulțumire interioară pentru faptul că încă am fost în stare de ceva, se pare că destul de bine, că am cunoscut altă lume, că am legat prietenie, că am realizat că nu le știu eu pe toate. Că pur și simplu mi-am pus mintea la contribuție și mi-am lărgit orizonturile. Târziu nu e niciodată, v-o spune unul care în momentul acesta își scrie capitolul IV din teza de licență și care se află în fața ultimei sesiuni din viață.