Am fost toată viața un autodidact. Îmi amintesc că, pe vremuri, postura asta te putea umple de ridicol în unele cercuri „înalte”. Lipsa studiilor superioare era un păcat teribil când venea vorba să intri, pe baza a ceea ce ai asimilat, instituționalizat sau în particular, în unele straturi ale societății. Sigur că erau și atunci oameni și oameni. Imbecili cu diplomă există, cred, și în ziua de azi, așa cum există și cealaltă categorie, mult mai puțin zgomotoasă, a celor care au absolvit una sau mai multe facultăți și sunt eminenți în profesiunile lor.

Neavând studii superioare, am avut întotdeauna un respect nelimitat pentru cei care au absolvit o facultate și demonstrează, atât prin felul de a fi, cât și prin cunoștințele pe care le aplică în meseriile lor, o bună calitate umană și, cum spuneam, profesională. Există, spre exemplu, numeroși scriitori buni și foarte buni care au studii superioare și care nu fac caz de asta. E suficient să-i observi, să-i vezi cum se poartă, cum vorbesc, să le percepi modestia, discreția și curajul de a spune, în împrejurări care o cer, adevărul.

Sigur, există și partea cealaltă a poveștii, dar nu la ea vreau să mă refer aici. Am fost tentat, de-a lungul timpului, să îmi asum și eu rolul de „student întârziat”. Nu știu dacă mai există forma asta de învățământ, însă aș fi vrut să fac ceea ce pe vremuri avea denumirea de „facultate la seral”. Să o fac pe bune, adică, nu așa cum am văzut că se întâmplă cu unii politicieni (mulți dintre ei persoane foarte cunoscute, „publice”) care își iau pe repede înainte bacalaureatul, diploma de facultate, masterul și, într-un final apoteotic, doctoratul.

Mă și imaginam „tânăr” învățăcel, boboc pe la 45 de ani, într-o grupă cu media de vârstă de 20, așezat undeva în spate (așa cum obișnuiam în liceu), mergând la cursuri și încercând să fiu discret, fiindcă, nu-i așa?, e bine să-ți păstrezi buna-cuviință nu doar pentru că e o cerință firească, ci și pentru că m-aș fi simțit ca un mic intrus într-o lume a tinereții, a exuberanței și, într-un fel, a excluziunii. M-aș fi simțit, vă mărturisesc, ca un ciudat.

Cred că ăsta a fost motivul pentru care n-am făcut pasul. Mi-ar fi plăcut, totuși, să fiu, de exemplu, studentul lui Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, Eugen Ciurtin, Doris Mironescu, Paul Cernat, Felix Nicolau, Cosmin Perța sau al lui Cosmin Ciotloș. Pe cuvânt de onoare că aș fi învățat cu o râvnă extraordinară, ca să le demonstrez că nu mă aflu întâmplător la cursurile lor și că nu „cerșesc” favoruri. M-aș fi spetit muncind, conștient că numai așa aș fi putut ieși îmbogățit din facultate. Nu mai zic că profesorii universitari amintiți mai sus mi-ar fi dăruit ceea ce nu găsești de regulă în cărți, adică acea calitate umană care te obligă să fii la rândul tău eminent.

Nu știu cum aș fi fost privit dacă mi-aș fi luat masterul, să zicem la 50 de ani. Probabil că ar fi fost destule ironii. Aici, lucrurile stau rău, fiindcă societatea te judecă nu în funcție de ceea ce știi, ci de vârsta pe care o ai când termini facultatea. Dacă te-ai apucat, cum spuneam, pe la 45 de ani, sigur ai un interes anume, să câștigi mai mulți bani la jobul pe care-l ai, să capeți un post mai bun, să ai ceva mai mult la pensie (de parcă astea ar fi păcate), adică, una peste alta, să parvii.

Îmi amintesc de cazul, prezentat la televiziune într-un amplu reportaj, al unei doamne care lucra ca femeie de serviciu și a făcut facultatea, cu rezultate foarte bune, de altfel, în pragul pensionării. Din câte am înțeles, nu i-a folosit la nimic. Nu s-a putut angaja pe un alt post, n-a beneficiat de o așa-zisă reconversie profesională, ci a urmat studiile superioare ca să-și demonstreze pur și simplu că poate să facă asta. A fost o competiție cu ea însăși, iar câștigul, necuantificabil în bani sau onoruri politice, s-a materializat, dacă pot spune așa, într-o simplă satisfacție personală.

Probabil că și în cazul meu ar fi fost la fel, habar nu am. Cert este că, plin de scrupule cum sunt (și cam abulic, recunosc), am renunțat la visul meu de a fi studentul lui Radu Vancu sau al lui Mircea Cărtărescu. Acum, când lucrul ăsta chiar nu mai e posibil, regret încă o dată că nu am făcut-o. Ar fi fost, cu siguranță, o experiență foarte plăcută.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.