În anii din urmă zeii au fost darnici cu mine. Am scris, poate mai mult decât ar fi trebuit, însă am făcut-o pe principiul sănătos borgesian care spune că e bine să scrii cât mai mult când ești în stare, ca să nu regreți mai târziu când nu mai poți. Nu traversez un astfel de moment, scriu în continuare, nu numai aici, pe site, ci și în caietele mele studențești dictando, folosind vechile creioane mecanice de pe vremea când îi dădeam zor cu Sebastian.

E perioada frisonantă a scrisului la întâmplare, a alcătuirii, din mici bucățele de proză aparent independente, a acelui puzzle care va deveni altceva, dacă voi reuși să prind din zbor și elementul coagulant, cheagul care va pune laolaltă toate jocurile prozastice de care mă ocup acum. Îmi alimentez insomniile, devenite un fel de mod de viață nocturn, cu aceste exerciții de compunere (fiindcă, redus la o idee simplă, un roman, oricât de complex ar fi, e tot o sumă de compuneri) pe care le voi lipi între ele încercând să creez cât mai puține tensiuni între micile plăci tectonice textuale.

S-ar zice că, mutatis mutandis, viața de acum nu diferă cu mult față de cea pe care o duceam înainte de pandemie. Aveam și atunci insomnii, citeam mult și atunci, scriam la fel, mai mult noaptea, așa că în linii mari lucrurile se repetă. E drept, m-am despărțit pe termen nelimitat de poezie, dar asta este o cu totul altă poveste, care ține mai degrabă de acele mici caverne de nemulțumire formate pernicios în materia esențială acestei candide îndeletniciri.

Tata avea o vorbă: „Nu te-ntinde, că te rupi!” Așa este și cu povestea asta a poeziei, pe care o credeam nesfârșită: m-am întins prea mult și la un moment dat ceva a plesnit. Nu știu ce anume, poate o să aflu cândva, dar simt că partea de poezie care-mi fusese destinată de zei și-a consumat substanța. Iar atunci când nu mai ai nimic de spus mai bine taci, fiindcă tăcerea e bună în momentul când simți că glasul tău interior a suferit avarii importante.

Recunosc, sunt abulic, inconsecvent, nestatornic, capricios când vine vorba să scriu proză. Îmi place să sar de la una la alta, să explorez, să forțez conținuturile, chiar dacă la un moment dat ceva o să-mi explodeze în față. Nu-mi pasă de disciplina romancierului care scrie capitol după capitol, după o ordine prestabilită. Am făcut asta cât timp am lucrat la Sebastian și nu au fost cele mai fericite zile (sau nopți) ale vieții mele de scriitor.

Într-un an-doi voi spori cu încă un manuscris teancul aruncat undeva pe sub bibliotecă, compus din „dosare cu șină” clasate, care nu vor mai ieși probabil niciodată la lumină. Am simțit însă un fel de bucurie juvenilă cât timp am lucrat la ele. A fost ca și cum aș fi umblat tot timpul amețit de un vin bun, care nu provoacă mahmureală. Personajele din aceste „dosare existențiale” există în lumea lor ascunsă, chiar dacă sunt prinse în boaba de chihlimbar a risipirii și a indiferenței.

Sunt demonii mei captivi acolo, ființele care m-au adus în pragul nebuniei și care, prin independența pe care și-au arogat-o, s-au făcut de multe ori de neînțeles. Scăpate de sub control – fiindcă cine sunt eu să le îngrădesc libertatea? – și-au modelat lumea lor interioară după bunul plac. Și a fost bine că s-a întâmplat așa, fiindcă au astfel o soartă mai bună decât cea pe care le-aș fi dăruit-o eu, bietul creator al poveștii.

Mi-e teamă, firește, că la un moment dat mă voi „rupe” și în proză, cum am făcut-o în poezie, iar atunci nu va mai rămâne nimic în afară de o ușoară nostalgie după nopțile considerate pe nedrept pierdute, când umpleam pagină după pagină cu dezinvoltura mecanică a unei dactilografe neobosite și diabolice. Somnul e bun, dar să nu exagerăm, chiar dacă poate naște, în absența rațiunii, niște monstruleți de toată frumusețea.

Așa că insomnia fecundă e soluția temporară care-mi permite să mă joc în continuare de-a literatura, chiar dacă monstruleții mei vor rămâne captivi pentru totdeauna între două coperți de caiet studențesc și nu vor ieși în lume ca să dea soporifice sfaturi despre cum ar trebui să ne petrecem timpul liber rămas din pandemie.

Nota bene: Acesta este al 100-lea articol al rubricii „Cititor în cafea”. S-ar zice că am strâns de o carte, dar stați liniștiți, de-abia aștept să le printez, să le bag într-un dosar cu șină și să le arunc sub bibliotecă, deasupra grămezii de manuscrise despre care am pomenit mai sus.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.