N-am mai călcat demult într-o sală de teatru și îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Mi se pare că ultima dată am fost la Teatrul Evreiesc de Stat, unde i-am văzut pe Maia Morgenstern și pe Mircea Rusu în piesa lui Alfred Uhry, „Driving Miss Daisy”. După spectacol m-am dus în cabina doamnei Morgenstern pentru a-i lua un interviu. A fost ceva incredibil, un mix de emoții și de teatru „live” cum n-am mai trăit niciodată. Să vezi toată viața aia din culise, imediat după căderea cortinei, e o experiență unică.
Mi s-a mai întâmplat să intru în cabina unui actor – în cea a lui Alexandru Repan, la teatrul Nottara, care mi-a acordat un interviu cam cu jumătate de oră înainte de a intra în scenă – însă emoțiile pe care le-am avut cu Maia Morgenstern imediat după terminarea spectacolului au fost de nedescris.
Mi se părea că sunt o scamă, un corp străin în tot acel decor din off, cu uși care se închideau și se deschideau, cu actori care se felicitau pentru spectacolul reușit, cu mirosul de recuzită și de transpirație, cu ecourile care încă veneau din sală. Mă așteptam ca din moment în moment celulele albe ale teatrului, alertate de prezența unui virus, să mă absoarbă și să mă anihileze.
Comiteam o impietate, mă simțeam întru câtva vinovat, dar trebuia să-mi fac treaba pentru care fusesem trimis acolo. Nu mi-am făcut-o chiar profesionist – fiindcă era o experiență în premieră și eram convins că nu voi mai avea o asemenea ocazie – însă n-am regretat nicio clipă bâlbele, impreciziile și, poate, întrebările nepotrivite pe care i le-am pus doamnei Maia.
Mi se părea că temporar fac parte din acea lume, lumea teatrului, chiar și așa, în calitatea mea de reporter, de outsider, de insider nedorit, de corp străin care trebuie reperat și îndepărtat cât mai repede cu putință. În seara aia am văzut nu numai lumea teatrului în profunzimea ei, ci lumea în întregul ei. Teatrul pentru mine a fost atunci lumea.
Sigur că a contat foarte mult ce am vorbit atunci cu doamna Maia, fiindcă tema era una serioasă, fiind legată de Holocaust. Una peste alta, însă, mi-a rămas amintirea în întregul ei, cu spectacolul, cu sala de teatru, apoi cu alergătura prin culise, așteptarea până am primit acceptul să intru în cabina doamnei Maia, interviul. A contat fiecare secundă. Mintea mea a înregistrat, ca un seismograf, și cele mai fine vibrații.
Eram eu, cel care eram în lume, și vedeam pentru prima dată, pe viu, ce înseamnă teatrul în esența lui, aia la firul ierbii, acolo unde nu e nimic contrafăcut, acolo unde de fapt e un alt fel de teatru, cel în care personajele din scenă își dau jos costumele și redevin, treptat, persoane reale. Exact acest moment l-am surprins atunci: cel în care personajul și actorul practic se confundă. Nu mai știi, pentru o clipă, dacă vei sta de vorbă cu Miss Daisy sau cu Maia Morgenstern. Poate că eu am vorbit cu amândouă, fiindcă e posibil, nu-i așa, fiindcă în teatru totul este posibil.
Printre multe alte decizii, să le spun controversate, guvernanții noștri vor lua acum una radical proastă. Capitalul lor de simpatie va scădea brusc, fiindcă dacă vor închide teatrele, vor închide lumea. Dacă își asumă acest risc acum, poate că e mai bine că se întâmplă acum. Ne dăm seama – cei care încă nu am făcut-o – cu cine avem de-a face de fapt. Măștile vor cădea, iar personajele din guvern își vor arăta adevăratele chipuri.
Pentru ei, ieșirea din scenă nu îi va catapulta în lumea aia din backstage de care am pomenit mai sus. Asta fiindcă ei sunt deja în culise chiar acum, când vor să lase impresia că sunt de fapt pe scenă. În culise își fac ei treaba cel mai bine, nu noaptea ca hoții, ci la miezul nopții, când fantomele prind viață și când mințile o iau razna. Acolo, în culisele guvernului, în spatele ușilor care doar se închid, se iau astfel de decizii tâmpite. Și nu se mai știe cine e de fapt bolnav: guvernul, care vrea să închidă lumea, sau noi, cei care ne-o dorim așa cum e, cu bune și cu rele.
